Restaurant avocado in Cuzco, Peru

Avocado, cocaină și ulei de palmier

În București

Zgomotul înțepător de bormașină îi săgetează ultimele rămășițe de materie cenușie, îi căscă ochii adânc și îi întipărește pe față o expresie de teroare. Îi ia câteva secunde bune ca să priceapă ce se întâmplă și încununează realizarea faptului cu o serie de sudălmi rostogolite afară pe buze. A fost o noapte lungă, albă, cum se spune și la naiba dacă putea să găsească o expresie mai potrivită. Totul a început pe la 9 seara în apartamentul prietenei ei cu o sticlă de vin rose și cu vizita lui Hipo, dealerul preferat al Ameliei. N-o fi el cea mai amuzantă companie din lume (și întotdeauna insistă să le țină companie dacă nu se mai află alți bărbați prin preajmă), dar niciodată o păcălește la gram și nu îi aduce decât marfă testată și aprobată de el. Unde mai găsești asemenea comoară de om în Bucureștiul de azi unde, cu 400 de lei îți vând a șasea parte dintr-un gram pe care-l mai și îndoaie cu speed. O bătaie de joc! Au petrecut acolo toți trei până pe la 12 noaptea, când Hipo a chemat Uberul ca să-i ducă pe Victoriei, unde se ținea petrecerea bună de săptămâna asta. Dăduseră deja gata primul gram până să iasă din casă, dar era mai bine așa – e așa incomod să tragi la baia cluburilor; îți mai e și rușine, pe deasupra, de parcă nu toată lumea face asta. E întotdeauna mai bine îți faci plinul de-acasă. 

După atâția ani, Amelia încă încearcă să își mai vândă sieși gogoașa, ca și cum coca trasă acasă poate să te țină până la șapte dimineața. Bineînțeles că nu, și de-aia a mai trebuit să mai scoată 200 de lei din buzunar pentru un al doilea gram împărțit cu prietena ei. Șase sute de lei numai pe asta, fir-ar să fie! E normal, n-am mai fost la o petrecere de-o lună. Las’ că-s alții care sparg de zece ori mai mult. Banii vin și pleacă. Și oricum, a fost bună, s-au distrat, a ținut-o la dans până dimineața, iar ziua asta nici n-ar fi fost fost atât de rea dacă nemernicul ăla care s-a găsit să-și găurească pereții într-o zi de duminică nu i-ar fi fisurat creierii la 11 jumate dimineața. Duminică! Asta e! Trebuie să-nceapă ziua mai devreme decât ar fi vrut și nici c-ar putea s-o înceapă mai bine decât cu o felie de pâine prăjită cu avocado și  un smoothie cu afine. De fiecare dată când o cotropesc remușcările legate de sănătate și de excesele la care-și supune uneori corpul se consolează cu gândul că măcar are o alimentație impecabilă: niciodată nu îi lipsește din casă mango, fructele de pădure, laptele de soia sau batoanele de vanilie.  Se îndreaptă spre bucătărie, deschide frigiderul și scoate cei cinci avocado în plasă pe care i-a cumpărat la reducere la începutul săptămânii și de care, bineînțeles, a uitat. Nu mai sunt buni de nimic. Desface unul și vede că-i aproape înnegrit. Îi aruncă. Off, nu mai poate omul să mănânce un avocado ca lumea în zile grele ca duminicile astea afurisite. Și cine naiba sta sa faca guacamole?!?. O sună pe prietena ei și își dau întâlnire tot pe Victoriei, la un loc specializat în avocado, unde toate felurile din meniu conțin avocado. Au chiar și supă și înghețată de avocado. Amelia adoră localul respectiv la fel de mult cum adoră avocado-ul, primul aliment care i-a introdus în vocabular expresia „grăsimi sănătoase”.

Are două ore să se pregătească ca să ajungă acolo. Timp berechet să își facă un duș lung și să-și verifice mailul. N-avea ce să se întâmple de sâmbătă după-amiază până duminică dimineața, dar verificarea mailului este una din adicțiile ei și nu vrea să-și mai facă mustrări de conștiință și din cauza asta. Las’! Să renunț eu întâi la țigări și alcool și mă ocup apoi de mail și de Instagram. Își pune de cafea, desface punga abia cumpărată („Cafea din Guatemala”) și dă drumul la apă. Ce dracu? Inima începe să îi bată tumultos, aproape spărgându-i coșul pieptului. Compania la care lucrează a intrat într-o mare încurcătură după ce un ONG de protecția mediului a scos la iveală o altă zonă din Indonezia unde au loc defrișări masive pentru plantațiile de palmieri de ulei. E șansa ei să obțină promovarea aia pe care o așteaptă de când s-a angajat în departamentul lor de PR. E imposibil ca șefa să fie pe fază duminică la prânz (are familie și copii). Trebuie doar să-și strângă laolaltă toate mințile rămase, să dea câteva mailuri, să răspundă la altele și să scrie un comunicat perfect. Se pune pe treabă, dă gata cafeaua. Își face alta. Anxietatea, în combinație cu setea de promovare, se ridică la cote maxime. Capul îi vâjâie. A dormit atât de puțin. A dansat atât de mult. Noroc cu cafeaua asta bună și-atât de ieftină, pe deasupra. Dacă ar reuși să acopere cumva scandalul ăsta care ia amploare în Europa, ar avea viitorul asigurat. Îi trece fugar prin minte gândul la toate speciile pe cale de dispariție din Indonezia puse pe seama cererii masive de ulei de palmier, dar doar așa, ca o umbră. Nu-i plătită să judece ea treaba asta și, oricum, e vorba de o ditamai corporația care știe ce are de făcut.

Este unu fără un sfert când închide laptopul și se îndreaptă spre baie pentru a-și aminti că a lăsat dușul pornit în tot timpul ăsta. Baia e plină de aburi fierbinți, dar gândul la factura la apă îi dă fiori. Asta e! S-ar putea, oricum, să fi meritat din plin.

În Tumaco, Columbia

Tumaco este un oraș portuar din departamentul Nariño, de pe coasta columbiană a Pacificului. În martie 2020, când a început pandemia, iar școlile și-au închis porțile, Lidia Cruz l-a auzit prima oară pe băiatul ei, care își petrecea acum timpul pe terenul de fotbal, vorbindu-i un grup de bărbați care dădeau târcoale terenului. Mama! Bărbații ăștia ne-au arătat armele și banii lor. Cruz povestește că în orașul ei, zeci de grupuri armate se luptă pentru controlul afacerii cu cocaină și sunt în căutare de noi recruți. Cruz a acționat repede și și-a trimis băiatul să locuiască cu bunicul său, în apropierea capitalei, Bogotá. Nu toți părinții columbieni sunt la fel de norocoși. Uneori, bandele de narcotraficanți le răpesc copiii sub amenințarea pistolului.

În luna august, în orașul Cali, cinci tineri cu vârste între 14 și 15 ani au fost găsiți asasinați și cu semne de tortură. Una din ipotezele poliției este că aceștia au refuzat să fie recrutați de organizațiile criminale. În același timp, la începutul anului, în Medellín (cel de-al doilea mare oraș al Columbiei) se estima că 58.000 de copii cu vârste între 9 și 18 ani se află sub riscul de a fi recrutați de bandele criminale.

Iar aceasta este numai una dintre fețele ascunse ale traficului de cocaină la care Amelia… nu se gândește. Dar poate își dă seama că oferta de cocaină în București a crescut amețitor în ultimii ani și cu prisosință în anul pandemiei, fără să știe că asta s-a întâmplat în toată Europa. Vechiul continent a devenit cea mai mare piață de cocaină din lume, în primul rând din cauza faptului că se poate vinde la un preț dublu față de Statele Unite, dar și pentru că producția a crescut în Columbia, Peru și Bolivia, câteva dintre favoritele răsfățaților care preferă mâna de lucru ieftină, produse de calitate înaltă și luxul de a nu trebui să te gândești la ce rămâne în urmă.

În Michoacan, Mexic

În timp ce Amelia încearcă să supraviețuiască unei zile de duminică cel puțin incomodă, un jurnalist mexican face ultimele retușuri reportajului său despre febra de avocado în Michoacan. 

În Mexic (cel mai mare exportator mondial de avocado), acest fruct atât de dorit a fost supranumit „aurul verde”. Statul Michoacan, la rândul lui, este epicentrul culturii de avocado, așa cum arată monumentul aflat la intrarea în localitatea Tancíturo, considerată capitala mondială a avocado-ului.

Tancitaro, Michoacan, avocado
@ Facebook

Pentru a răspunde cererii tot mai acerbe, pământul acesta fertil, care până odinioară a susținut culturi vaste de porumb, fasole, ardei și pășuni pentru animale, s-a transformat aproape complet într-o monocultură de avocado (și fructe de pădure), afectând drastic alimentația localnicilor, distrugând întregul ecosistem și influențând dramatic prețul pieței. Pământuri și păduri întregi s-au transformat (legal, dar mai ales ilegal) în zone destinate creșterii de avocado, la un cost incomensurabil pentru mediul ambiental. Pentru a susține ritmul de irigare pe care îl solicită un arbore de avocado (echivalentul a opt pini, arbori ce alcătuiau cândva pădurile michoacane), se folosesc (pe ascuns) sisteme de furtunuri care extrag apa din fântânile destinate consumului uman local.

Se spune că în Michoacan a încetat să mai plouă sau, mai bine spus, că nu se mai permite să plouă. Secetele, rezultatul acțiunii omului, nu sunt doar o consecință a defrișărilor masive. Mai mulți agricultori de avocado au introdus tunuri antigrindină care, chipurile, suavizează grindina și protejează culturile. Cu aceste tunuri, susține comunitatea locală, agricultorii de avocado no permit să mai existe ploaie.

— Ne iau apa și de sus și de jos, se plânge María, o localnică din Michoacan.

Zirimondiro este o comunitate de 800 de persoane din Tancíturo, afectată direct de cultivarea excesivă de avocado (care a secat zăcăminte acvifere și depozite de apă terestră) și de criminalitatea aferentă. Comunitatea a trecut prin multe episoade de violență organizată din partea oamenilor de afaceri din domeniul cultivării de avocado. De multe ori, victimele sunt muncitorii care taie arborii de avocado și țăranii care apăra pădurea. Au fost ani în care „nu se putea ieși din casă după șase-șapte seara. Treceau camionete cu oameni înarmați, iar unele supravegheau camioane mari, de lemn, încărcate.”, povestește un membru al comunității Zirimondiro. „Aflam că pe unii producători mai mari îi sechestrau sau, pur și simplu, îi omorau pentru că nu voiau să predea cota de avocado. Nu mai eram în siguranță. Ne închideam în casă și ne pierdeam locurile de muncă pentru că ne era frică să nu dispărem”, continuă acesta.

În Borneo, Indonesia

Unde să mă mai duc? Nu mai e mâncare nicăieri. Dispar copaci în fiecare zi. Unde-s fructele gustoase și frunzele fragede de altădată? Rămân din ce în ce mai puțini și mi-e tot mai greu să ajung la ei. Aha: iată un pâlc crescut în apă. Mai bine dau fuga să văd dacă are hrană destulă pentru cei câțiva urangutani care-am mai rămas. Repede, până nu-l găsesc oamenii și pe ăsta și-l doboară pentru plantațiile lor de palmieri. Drace! Cine-i sus în copac? Un om? Ce mai vor? Să mă pozeze. Măcar să fie doar asta și să-mi lase copacul în pace. Măcar câteva zile…

@ THOMAS VIJAYAN

Acestea ar fi putut fi gândurile urangutanului mascul surprins în fotografia lui Thomas Vijayan, „Lumea se întoarce cu susul în jos” (The World is Going Upside Down), câștigătoarea premiul întâi la concursul internațional Nature TTL din anul acesta. 

Pentru indonezieni e clar ca lumina zilei că un urangutan poate gândi și simți, de unde și numele pe care i l-au dat: Orang Utan, adica Om al Padurii. La fel, nu există îndoială nici pentru sistemul legal din Argentina, care a plasat-o pe Sandra, o femela urangutan salvată din premisele unei grădini zoologice nefuncționale, sub protectia drepturilor omului. O curte de apel din Argentina i-a conferit statutul de „persoană non-umană, și a adus argumentul legal că Sandra a fost timp de 20 de ani ținută în captivitate  propriei voințe. Sandra a fost transferată apoi într-un sanctuar din Florida. 

În același timp, conservaționiștii au îndoieli profunde referitoare la perpetuarea îndelungată a acestei specii, pentru că habitatul natural al urangutanilor se diminuează cu fiecare oră, sub presiunea defrișărilor care fac loc culturilor de palmier pentru producția uleiului lor atât de căutat. 

Responsabil direct pentru 8% din defrișările anuale totale, uleiul de palmier este prezent în cel puțin 50% din produsele din orice magazin universal, de la biscuiti la șampon, conform Dr. Emma Keller de la World Wide Fund for Nature (WWF). Defrișările se fac de multe ori prin incendii provocate, care contribuie covârșitor la diminuarea biodiversității, la dispariția speciilor precum urangutanul, afectând clima la nivel local și global prin poluarea masivă provocată de fum, cenușă și eliberare de CO2.

Lanțul de distribuție

Ce legătură are Amelia cu Lidia Cruz din Columbia, cu comunitatea Zirimondiro din Michoacan sau cu urangutanul din fotografia lui Thomas Vijayan? Aceeași pe care o are fiecare dintre noi cu copiii care lucrează în producția de textile din Pakistan pentru a ne oferi „fast fashion”. Sau cu cei folosiți în mineritul pentru metale rare, cu care fabricăm telefoanele atat de indispensabile vieții pe rețelele sociale, rețele la care ne holbăm apoi ore întregi pe zi. În goana noastră după like-uri, ne încurajăm reciproc să consumăm inocentul sendviș de avocado (perfect ca pe Insta), sa vânăm petrecerea perfectă (întotdeauna cea la care nu suntem acum, ci cea care urmează), să obținem un ten perfect și un păr impecabil, toate acestea la un preț cât mai mic, indiferent de anotimp. 

Dorințele individuale agregate constituie motoare ale economiei globale, iar obsesia pentru creșterea continuă (considerată unic indicator al succesului) face ca această economie să supratureze motoarele dorințelor, prin folosirea așa-ziselor nevoi ca element diferențiator în societate. 

Nu a fost întotdeauna așa. Erau timpuri, nu atât de îndepărtate, când căpșunile în ianuarie puteau reprezenta o metaforă perfectă pentru lucrul de neatins. Nu suntem nostalgici ai acelor timpuri, însă există o distanță largă între cumpătare și abuz, perceput în mod pervers ca drept fundamental. 

Anii ‘90 au adus cu sine desăvârșirea globalizării economice. Aceasta s-a produs pe fondul deregularizării piețelor și cu ajutorul acordurilor comerciale bi și multilaterale care au eliminat taxele de import între țările semnatare. 

Acest lucru a însemnat că, atât producția de materii prime poluante, cât și manufactura au putut fi mutate în colțuri ale lumii unde mâna de lucru este nemărginit mai ieftină, iar drepturile omului și cele legate de muncă, prea puțin importante. O invenție extrem de importantă, apărută deja în anii ‘70, a contribuit și ea la acest fenomen: containerul, care a permis intensificarea transportului maritim, scăderea prețurilor sale și automatizarea porturilor și a depozitelor.

În paralel și în legătură cu relocarea producției și, implicit, cu separarea producătorilor de consumatori la nivel global, au avut loc alte câteva transformări. Le enumerăm aici aleatoriu, nu în ordinea importanței sau în cea cronologică.

În primul rând, transformarea modului de locuire în orașe a reprodus instantaneu, în oglinda și la scală redusă, tendința globală de separare a producției de consum. Gentrificarea centrelor a avut loc concomitent cu ghettoizarea și cu eliminarea, treptată sau brutală, a locuirii mixte. Segregarea dintre săraci și bogați a avut loc „natural”, determinată de prețurile de speculație imobiliară. Chelnerul simpatic care îi servește sendvișul și cafeaua single origin Ameliei are de făcut în fiecare zi, de două ori, 10 kilometri, în naveta dintre casă și locul de muncă. Nu se poate sustrage nicicum de la această deplasare, spre deosebire de Amelia, care poate lucra de oriunde și oricând. În același timp, Amelia face parte din categoria celor a căror simplă atingere a butoanelor enter/trimite comanda/finalizează cumpărăturile influențează viața a sute de oameni din nenumărate lanțuri de distribuție.

Cel mai important produs al orașelor supradezvoltate contemporane este, de fapt, mirajul unei vieți a experiențelor, din care producția (inclusiv cea a serviciilor) este eliminată complet. Doar un astfel de miraj poate crea un sine în căutare neobosită de noi senzații, satisfăcute instant și lipsite de vinovăția proceselor prin care aceste senzații și experiențe se obțin. 

Cum, însă, nu toată producția poate fi mutată pe alte continente, ea este mutată și în alte lumi, aflate doar la câțiva kilometri depărtare, dar separate prin bariere simbolice și materiale greu de trecut. Separarea este reprodusă, accentuată și redimensionata de rețelele sociale și celebrele lor bule, care se reproduc pe sine și recreează la nesfârșit confirmarea propriei viziuni asupra lumii. 

În al doilea rând, revenind la lanțurile globale de producție, costurile umane și de mediu sunt, (și, ideologic, trebuie să fie) greu de calculat și de identificat. Pentru a perpetua mirajul. De exemplu, munca ieftină și prost plătită de pe plantațiile de avocado și hectarele de pădure defrisată în Mexic nu sunt vizibile decat sporadic și mai degrabă înregistrate ca fapt divers în marile orașe, care distribuie pe scara largă avocado pentru consumatorii asidui. Acesta este și cazul existenței anevoioase a chelnerului de mai sus, existență de care, chipurile, este unic vinovat. De ce nu a făcut un master costisitor pentru a-și depăși condiția, atâta vreme cât toată lumea are acces la educația superioară într-o școală de prestigiu și la conexiunile sociale aferente? Acestea sunt lucruri  la îndemâna oricui și ajunge doar să ai suficientă voință pentru a le accesa, nu-i așa? 

Cunoaștem cu toții povestea frumoasă, de succes individual prin munca și voința proprie împotriva obstacolelor. Ne este repetată în continuu, dar adevărul este ca ea rămâne o poveste, o fabula ideologică, care transferă la nivel exclusiv individual responsabilitatea și exonerează instituțiile și organizațiile de a-și asuma fie și parte din ea. Adevărul este că oricât de mult ar munci un individ și oricât de multă voință ar avea, mobilitatea sa socială nu depinde doar de acest lucru, ci, de cele mai multe ori, de factori externi voinței proprii: relațiile sociale, ajutor și norocul circumstanțelor, plasa de siguranță instituțională sau baza educațională minima pentru a trece de bariere de clasa…

Consecința cea mai drastică a acestei ideologii este producerea unui val de copii antrenați pentru a deveni monștri ai succesului individual, fără a gândi în ansamblu. Credeți că faimoasa sintagma „atâta timp cât doar unul dintre oameni este sclav, nimeni nu poate fi liber” are vreun sens în contextul de mai sus?  

În al treilea rând, noua clasă globală de mijloc are acces, aparent nelimitat, la consum, care a devenit mijloc de expresie, de construcție și de actualizare a sinelui. Pe parcursul unei singure generații, consumul se transformă dintr-un lux, într-un „drept fundamental” pus la egalitate sau chiar confundat cu seria de drepturi ale omului. Furnizarea de produse ieftine a fost și continuă să fie ingredientul primordial al formării acestei noi clase de mijloc sau, mai degrabă spus, în perpetuarea mirajului că ea într-adevăr există mai departe de fragilitatea poziției în care se află de fapt. Acest miraj a fost evidențiat și de pandemia curentă. În timp ce cei bogați au reușit să treacă aproape neatinși prin restricțiile pandemiei, mulți din clasa de mijloc și-au pierdut slujba, afacerea personală și privilegiile cu care se obișnuiseră. Deși mulți aruncă vina pe generația millennials și pe foamea lor de avocado, acest fruct devenind atât simbol al sentimentului de îndreptățire naturală, cât și măsură a ridicolului, lucrurile s-au petrecut intergenerațional. 

Această generație a crescut de mică în condițiile deja create prin deregularizarea economică a anilor 1980 și mutarea producției spre țările sărace în anii 1990. Dacă, de exemplu, în 1990, piesele pentru asamblarea unei mașini puteau fi produse de zece ori mai ieftin (cu transportul inclus) în Mexic decât în Detroit, de ce lucrurile nu pot sta la fel și cu consumul de avocado? Oricum, clima din Detroit permite cultivarea de avocado, dar grație containerului multivalent oamenii îl putea consuma instantaneu. Cu alte cuvinte, nu millennials, ci părinții lor boomers și uitații GenX au creat atât condițiile economice, cât și cultura posibilității și a dezideratului satisfacerii imediate (probabil și sub presiunea propriei traume a creșterii în lipsuri și a supracompensării prin oferirea a tot, fără discernământ, copiilor lor.) Altfel spus, dacă noi nu am avut căpșuni în ianuarie, măcar voi să aveți. Bascularea între extremele atitudinilor acestor două generații se face, din păcate, pe seama sacrificării armoniei generate de cumpătare. 

De aceea, în termeni antropologici, subiectivitatea millenials este împletită cu sentimentul de îndreptățire, la fel cum producția de avocado, cocaină și ulei de palmier se împletește cu condițiile socio-economice și culturale preexistente în lumea în care ei au crescut. 

România din acea perioadă era mai aproape de situația Mexicului decât cea a Detroitului, însă semințele gentrificării, atât cele urbane (locale), cât și cele globale, erau vizibile încă de pe atunci, accentuându-se în anii 2000. Evident, nu toată lumea putea oferi totul copiilor, dar cei câțiva care au putut, au făcut-o și mai dihai la început de mileniu, tranformând astfel acest comportament, la nivel generațional, în aspirația tuturor. În România care tocmai își începea marșul spre Occident, copiii millennials au crescut cu imaginile consumului inaccesibil difuzate pe canalele televiziunii prin satelit, imaginându-și că Occidentul a fost întotdeauna așa. În același timp, vedeau și râvneau la ceea ce aveau prietenii lor din familiile îmbogățite instantaneu, cu access aparent imediat la acest miraj. Nici ei, nici părinții lor nu își dădeau seama că, de fapt, în anii ‘70 și ‘80, Occidentul trecuse și el prin greutăți și lipsuri cauzate de fenomenele menționate mai sus.

O dată însușit acest drept fundamental de satisfacție instantanee, e greu să renunți la el. Întrebați pe oricine care are o adicție, de orice fel. Adică aproape pe oricine. Global, suferim de o adicție la creșterea (economică) nelimitată, la experiența instantanee gratificantă și la orbire colectivă față de consecințele acestora. 

Ce-i de făcut?

Speranțe intergeneraționale

 În genetică, dar și în știintele sociale, se spune că ceea ce uită copiii își amintesc nepoții.  Nu din aceleasi motive, și (sper) nu cu aceleași consecințe. Cum adică, te întrebi? 

Abia acum, globalizarea de la început (cea economică și ideologică despre care am vorbit mai sus) începe să se extindă și să atingă nivelul conștiinței: conștiința că împărțim aceeași planetă și că acțiunile noastre individuale și colective au consecințe nu doar la mii de kilometri distanță, ci și la doi pași de noi, prin așa-zisul efect de bumerang. În acest context, nu este important să vedem doar semnele trecutului, ci și urme ale viitorului posibil astăzi.

Sub presiunea unei imagini mai clare despre consecințelor schimbării climatice asupra planetei și, implicit, asupra bunăstării fiecăruia, nepoții boomerilor și copiii GenX-erilor, așa-zisa Generație Z, se formează într-un cu totul alt mediu informațional. Imaginile consumului opulent sunt dublate de cele ale suferinței animale și vegetale (care, apropo, sunt încă mai persuasive decât cea umană). GenZ-erii văd încă de mici, pe de o parte, păduri arzând, animale măcelarite, orașe inundate și, pe de altă parte, yachturi inexplicabil de mari, toalete aurite și excursii în spațiu. Poate că acestei generații îi va părea că ultimii 30 de ani nu au fost decât o fată morgana, un paradis promis și niciodată oferit pentru care părinții lor au plătit scump, primind în schimb o țeapă de proporții, un fel de Festival Fyre de dimensiuni planetare. Organizatorul Fyre a susținut că, evident, nu are nici o responsabilitate pentru rezultat, la fel cum nici generațiile anterioare nu își asumă vreo vină.

Speranța ar fi ca generația Z să își amintească lipsa nu ca pe o privare de un drept individual (cel de satisfacție imediată), ci ca pe un fapt necesar pentru afirmarea unor drepturi. Să înțeleagă că aceste drepturi trec dincolo de individ, dincolo chiar și de umanitate, pentru a cuprinde viața în toate formele sale. 

Poate că ei sunt cei care, prin regăsirea cumpătării ca virtute aristotelică, vor instaura ideea de conștiință planetară și o vor transpune în practici cotidiene în care libertatea și responsabilitatea se suprapun, așa cum Viktor Frankl sugera în mod imperativ în „Omul în căutarea sensului vieții”: „Libertatea, totuși, nu este ultimul cuvânt. Libertatea este doar o parte a poveștii și doar jumătate din adevăr. Libertatea este doar aspectul negativ al întregului fenomen, al cărui aspect pozitiv este responsabilitatea. De fapt, libertatea este în pericol de a degenera în simplă arbitrarietate dacă nu este trăită în termenii responsabilității. De aceea, recomand ca Statuia Libertății de pe coasta de est [a Statelor Unite] să fie acompaniată de o Statuie a Responsabilității, pe Coasta de Vest.”

Libertatea, totuși, nu este ultimul cuvânt. Libertatea este doar o parte a poveștii și doar jumătate din adevăr. Libertatea este doar aspectul negativ al întregului fenomen, al cărui aspect pozitiv este responsabilitatea. De fapt, libertatea este în pericol de a degenera în simplă arbitrarietate dacă nu este trăită în termenii responsabilității. De aceea, recomand ca Statuia Libertății de pe Coasta de est [a Statelor Unite] să fie acompaniată de o Statuie a Responsabilității, pe Coasta de vest.”

Trăirea libertății în termenii responsabilității ar fi o continuare fericită a globalizării economice începute și impulsionate de lăcomie. În siajul acesteia a venit apoi globalizarea socio-politică, construită pe mirajul existenței individului ca entitate independentă și autosuficientă.

Să sperăm că „după mine, potopul” (motto care, în viziunea generației X, pare să fi caracterizat generația boomerilor) se va transforma, pe parcursul generației Z în „împreună în arca globală.” Un avertisment: libertatea fără responsabilitate este extrem de seducătoare. Încurajarea consumului iresponsabil, dublată de invizibilizarea lanțurilor de producție și distribuție, duce automat la perpetuarea ideii de „business as usual”. Viitorul nu este însă niciodată o repetiție a trecutului. Iar responsabilitatea înseamnă nu doar asumarea alegerilor trecute, ci și grija pentru cum ne proiectăm viitorul în și prin alegerile prezente.

Eseu scris în colaborare cu antropologul Alec Bălășescu și publicat în revista Iscoada.

More Stories
Kafka și dramele lui