Vizită în cartierul Giulești-Sârbi și cursul de fotografie documentară de la Walk & Shoot

Mulțumită unei recomandări inspirate, am descoperit weekendul trecut cum să faci rai din ce ai, atunci când ceea ce ai nu-i libertatea nestingherită de a călători. Nu-i niciun secret pentru oricine mă cunoaște vreun pic că, unul dintre cele mai sfâșietoare momente ale vieții mele de zi cu zi este acela când îmi descarc propriile fotografii din călătorii. Puține alte evenimente le echivalează pe acestea în tânguire, auto-blamare, regrete și boscorodeală proprie.

„De ce toate-mi ies mișcate?”, „De ce n-am și eu ochi pentru frumos?”, „De ce n-am făcut și eu mai multe poze în viața mea?”, „De ce nu m-am uitat ce-au făcut alții?”, „De ce toate sunt dezgustător de arse?” și câte și mai câte alte împroșcări cu noroi, bine țintite către propria-mi persoană.

Ei bine, weekendul trecut… nu, n-am făcut poze mai calculate. Dar am învățat să privesc fotografia dintr-un cu totul și cu totul alt punct de vedere. Participând la un curs de fotografie documentară, coordonat de Ioana Moldovan și organizat de Walk & Shoot, am aflat cum să dau valoare fotografiilor pe care le fac sau, mai degrabă, cum să dau valoare poveștilor prin fotografii. După o după-amiază de teorie și bune practici din partea Ioanei, am pornit-o în Cartierul Giulești, un loc în care puțini dintre noi ajungem, cu camerele la subțioară și cu indicații clare de a găsi o poveste pe care să o documentăm în imagini.

Cartierul Giulești-Sârbi: un paradox. Cel mai sărac cartier bucureștean, amplasat în cel mai bogat sector. Un loc viu, colorat, marcat de prezența copiilor care, văzându-ți aparatul foto, nu se sfiesc să te oprească din drum și să te întrebe „ce ai în mână”.

Cartierul Giulești-Sârbi, București

Un loc în care teritorialitatea se învață și se predă

… mai ales pe strada Intrarea Câmpul cu Maci

… unde mă iau după pașii un bărbat cu mers ferm, grăbit, purtând în mână, ca pe o neprețuită comoară, o sticlă de Neumarkt.

Deși se așază în vecinătatea șinelor de tren, pierdut în gânduri, nepăsător la viața din jurul lui, nu mă lipsește întreaga-i amabilitatea ca răspuns la întrebarea mea:

— Nu vă supărați, locuiți aici? Sunt cu un proiect cu școala și m-ar ajuta să pot discuta cu oameni din cartier. Aveți idee dacă mai sunt case în partea aceea? Pare destul de pustiu pe-aici.  

— Oameni? Mergeți în colo fără grijă și-o să dați de toți oamenii care există. Dac-ar fi așa, categorii de oamenii, ordonate ca în tabelul lui Mendeleev, oamenii de-acolo le-ar umple pe toate, îmi răspunde el pus pe șotii.

„Tabelul lui Mendeleev” ieșit din gura cuiva din Giulești Sârbi nu te poate lăsa rece, iar mie nu îmi ia mai mult de două secunde să mă așez, numai urechi, lângă domnul cu pricina, așteptându-i povestea ca pe cadoul de Crăciun. Iar lui nu-i ia mai mult ca să priceapă asta și se apucă să-și depene istoria vieții de la încă începuturile ei.

–   Ce să vă spun, eu când eram mic, eram slab ca vai de mine, sacu’ tuturor, ciuca bătăii, știți că tre’ să fie mereu unu’ pe care-l bat toți de pe stradă. Eh, eu eram ăla.

Ciuca bătăii și alte asemenea comori lingvistice îmi smulg hohote de râs și de încântare, iar faptul că un suflet de sorginte intelectual bucureșteană îmi iese în cale într-un loc precum Giulești Sârbi, încă și mai și. Aflu că tatăl său fusese „cel mai iscusit pantofar”, că o încălțase pe doamna Elena Ceaușescu (care, apropo, era greu de încălțat, plină de monturi…) și pe mulți alții ale căror nume  nu-și găsesc fărâmă de ecou prin sertarele memoriei mele, dar care, după felul în care sunt pronunțate, aduc a personalități comuniste de vază. Aflu că interlocutorul meu lucrase toată viața în tipografie, fusese legător de cărți și cititor împătimit, iar asta îmi explică pe loc de unde un simț al umorului și o ironie atât de sclipitoare și de unde un vocabular care se scuză pentru „trivialitate” într-un cartier ca cel în care mă aflu. Un accident avut la sport (sport? la vârsta lui? desigur, la un meci amical) i-a lezat întregul picior, iar operația și tratamentul l-au făcut să piardă garsoniera din Tineretului și l-a aruncat aici, într-o rulotă. 

— Te iau, cum să nu. Faci poze dacă vrei. Îți arăt pisica… uite-atâta e, îmi indică dimensiunea de la palmă la cot. Și când sare pe rulotă, așa face rulota, își bălăngăne acum același braț, pe direcție verticală. E un uriaș, mi-e drag de ea de nu mai pot.

Un pic bârfitoare și cu înclinații profund telenovelistice, cum mă știu, încerc subtil să-l descos pe domn cu privire la tinerețea și la viața sa amoroasă, dar nu aflu decât că-i căsătorit și că locuiește cu Nina, o femeie strașnică, la care ține enorm și care îi suportă multe. Că i-a fost alături în cele mai vulnerabile momente, că încă îi este, că au o fată plecată în Germania, un băiat de șapte ani, Nicolas, și doi gemeni de cinci. La vârsta lor! Doar că aceștia trei din urmă locuiesc cu bunicii lor în București pentru că nu-i pot aduce aici, să crească într-o rulotă. Cu bunicii? La vârsta acestora! Ceva prin Danemarca nu miroase tocmai a trandafir, dar eu abia aștept să o cunosc pe Nina, femeia „de patru’j de kile” care, la peste 50 de ani, e în stare să dea naștere la trei copii.

Are o privire profundă în care nu se găsește pic de răutate, dă cu mătura aproape compulsiv, jumătate din dantură îi lipsește, iar în ridurile premature se citește suferință cu sacul. Există, totuși, între ei, o complicitate de îndrăgosteală de început de relație care mă topește și aș da orice să îi iau și să îi duc undeva, la o cafea, să le ascult povestea de la începuturile ei și să nu mai fim întrerupți de intervențiile prea multor vecini care, crezând că i-aș putea ajuta cu ceva, îmi spun povestea nesfârșită a canalizării (lipsă) din Giulești. Naiva de mine! Cum pot să deplâng intimitatea pe Strada Câmpul cu Maci? Cum să năzuiesc măcar la așa ceva? Decid… ba nu! Promit să mă întorc mai târziu, mai la lăsatul soarelui, nutrind speranța că oboseala zilei i-ar putea molipsi puțin și pe vecinii.

Mă întorc pe la șapte, dar nu o găsesc decât pe Nina: bându-și cafeaua de după-amiază și măturând pietrișul nesfârșit din fața curții. Îmi spune că Andrei este plecat, probabil tot acolo la șine, acolo stă toată ziua, singur. Ce-o face… numai el știe. Îmi trage un scaun și, fără niciun preambul, își varsă durerile încrustate în riduri cu o artă care îmi înhață și imobolizează atenția fără pic de speranță de a o mai recupera în următoarea oră.

Dacă Andrei nu mi-a dat apă la moară și a refuzat subtil să-mi potolească setea de dramă, Nina, femeie ca și mine, îmi dă cât să iau și acasă.

— Țin la el cum n-am ținut niciodată la vreun bărbat, dar ne-am certat o dată, după un an jumate de când eram împreună. Am înțeles: el trebuia să mă țină și pe mine, și pe familia mea, mai venea și frati-miu să-i ceară… păi cât? S-a săturat și a plecat. 

O minte mai puțin ageră ca a mea ar fi mirosit vinovăția din vocea Ninei de la o poștă, dar era prea devreme ca s-o pot justifica. Explicația nu întârzie însă să apară:

— Și, în timpul ăla, a trăit cu fata mea a mică. Au făcut prima dată un băiat…

… Nicolas? o întrerup fără pic de tact.

— Da, așa îl cheamă, îmi răspunde puțin surprinsă. Eu l-am crescut în primii ani, când puteam, că mă-sa a plecat cu unu de se drogau amândoi, dar mi l-a luat acum cinci ani când am ajuns aici. Știi, când a făcut Andrei accidentul ăla de s-a lovit la cap. Nu mai e el de-atunci, îți spun. S-a apucat să și bea zdravăn.

Așadar, accidentul nu avusese nicio legătură cu vreun sport, iar Nicolas era, de fapt, nepotul Ninei.

— Și gemenii? Sunt tot ai lui și-ai fetei tale?

Ea zice că nu, dar eu bag mâna în foc că așa e. Că îi seamănă leit, sunt Andrei întreg. Și răi cum n-ai văzut.

Aș fi putut-o asculta pe Nina până mai apunea soarele încă o dată, dar, de la banchetul care se încinsese în familia numeroasă de alături, capul familiei, binișor abțiguit, ne întrerupe neîncetat pentru a mă asigura… că el nu e prost.

— Domnișoară, de la ce televiziune sunteți dvs.? mă agasează pentru a zecea oară întrebarea vecinului. Și de ce mă filmați pe mine? Cu ce drept?

— Domnule, nu vă filmează nimeni pe dumneavoastră și v-am răspuns de-o sută de ori că sunt cu școala.

— Îmi spuneți mie că nu filmați. Camera aia e aprinsă, uite cum o țineți. Vreau să știu cu ce scop mă filmați pe mine?

— Da’ las-o, bre, în pace că nici nu se uită la tine. Ce treabă are fata cu tine? Ea vorbește cu Nina, mă apăra o femeie care cu ușurință i-ar fi putut fi soră bărbatului evident însetat de atenție. 

— Vă zic eu că aia e camera ascunsă, nu fiți proști.

— Ce ascunsă, bre’, nu vezi câtamai mătărânga de aparat?

Dialogul continuă la nesfârșit, iar în ochii adolescenților se citește setea de harță, de acțiune. Reușesc, după mult timp, să mă sustrag atenției lui, care continuă să mă urmărească, însă, cu coada ochiului.

— Toată viața mi-am dorit să scap de locul ăsta și tot aicea am ajuns, oftează Nina. Și nici nu știi cât de greu îmi e să-l potolesc pe Andrei când bea să nu se ia în gură cu ăștia, că l-ar bate.

Aproape că simt cu propria inimă încordarea zilnică a Ninei, eforturile ei umilitoare de a păstra diplomația și de a-și proteja soțul, fără nicio armă, într-un climat de-atâta tensiune și într-o lume în care respectul este basm de adormit copii. Înțeleg ce valoare are refugiul lui Andrei, în vecinătatea șinelor de tren, într-un loc solitar, departe de lipsa de cultura și de abundența sonoră a manelelor de pe Intrarea Câmpul cu Maci. Pricep atât de bine de ce își petrece acolo toată ziua în gară, în compania sticlei de Neumarkt. Aș face la fel.

Îi văd pe ei doi, împreună împotriva întregii străzi, sperând la pensia pe care-o s-o primească Andrei când își rezolvă actele și care-o să-i scoată din rulotă. Pensie bună… că a fost tipograf, a muncit toată viața. 

Andrei și Nina detestă copiii altora. Abia suportă să-i vadă trecând prin fața rulotei și totuși trebuie să tolereze mai bine de cincisprezece, de dimineața până seara, chiuind, sărind capra, cerând dulciuri… Sau poate îi detestă doar pe copiii familiei de rromi de alături, familie care „nu le-ar da o cană cu apă, deși au puț în curte”. Canalizarea și apa curentă lipsește, evident, din rulotă așa că tre’ sa meargă șase kilometri pe jos până la cea mai apropiată sursă de apă potabilă.

Nu mi-a luat mult ca să-mi dau seama că Andrei și Nina n-ar putea primi niciun premiu de popularitate din partea vecinilor. Era evident de la prima geană că erau victimele unui bullying de zile mari, iar instinctele masculin teritoriale răbufeau la prima bere din cel ce părea capul familiei vecine, găsindu-și ținta prea vulnerabilă în Andrei. Ironia fină și simțul umorului acestuia din urmă nu serveau la mare lucru împotriva unui bărbat de două ori mai puternic, care mai avea, pe deasupra, și feciori „educați” să sară la bătaie oricând, într-un instinct sicilian de unitate familială.

Pe de altă parte și Andrei are demnitatea lui și nu acceptă umilința, iar eu pot lesne să îmi închipui eforturile Ninei de a suaviza tensiunile ce se-aprind ca flăcări de la cele mai neînsemnate scântei între familia de rromi de alături și bărbatul la care ține cum n-a mai ținut niciodată la nimeni.

Dar puțin le pasă copiilor de asta. Își văd liniștiți de jocuri, chicoteli și ghidușii, așa cum, de altfel, le șade bine.

More Stories
Interviu cu Laura Ilisii: povești despre călătorii, America Latină și petrecerea carantinei în Peru