Povesti de calatorie

Cum mi-am pierdut mințile în Columbia

M-ai mai fi auzit, poate, tânguindu-mă în legătură cu avalanșa de emoții intense și dorințe neurotice, goana nebună după senzații extreme și confirmări ale importanței proprii, manifestări pasionale ale ego-ului și aroganței care n-au găsit nicio opreliște în vocea conștiinței (sau conștienței, pentru că a naibii să fiu dacă înțeleg diferența).

Poate că toate astea-s firești într-un loc atât de nou și-atât de departe pe cât era Columbia pentru mine, în care nu exista nicio urmă tangibilă a tot ce lăsasem acasă și cu prisosință pe fondul unei predispoziții către anxietate și consum continuu (de la alcool la gânduri fanteziste care accelerează pulsul), într-o minte care nu știe să stea liniștită cu stările neutre. Nu știe ce să facă cu ele și le tratează ca și cum ar fi mai de evitat decât cele mai adânci abisuri.

Iacă-tă-mă înconjurată din toate părțile de prea mult soare, de vreme prea bine asortată la rochițe și sandale, într-o condiție de vacanță perpetuă, fără dată de încheiere și fără nimeni căruia să îi dau explicații; în afară poate de propria conștiință a cărei voce a reușit, încet, dar sigur, să fie redusă la tăcere. Sau poate nu. Nu? Bineînțeles că nu, ce credeai? Că încercând, cu unghiile și cu dinții, să faci abstracție de tot ce-ai învățat (din teorie și practică deopotrivă) despre calm și responsabilitate amabilă, grijă față de propria minte, pasiuni mistuitoare și manifestări nestăvilite ale egoului… vor reuși amărâtele teorii să oprească vocea matinală a anxietății care ar trezi și morții din coșciug? Cât de ingenuu… fraierică geamantan! Pe vocea anxietății n-o oprește nimeni doar pretinzând că nu-i acolo. 

Dar să nu o luăm pe câmpii așa cum ne stă în obicei. Aș minți cu o nerușinare făr’ de seamăn îndrăznind măcar să insinuez că perioada columbiană nu a fost bombă. O experiență one in a milion, o povărâre de noroc și un cumul de circumstanțe prea amabile care mi-au permis să cunosc locurile cu pricina. Ferească sfântu’! Că doar de-aia m-am întors acasă convinsă până în măduva oaselor că trebuie să fac ce știu mai bine pentru a convinge, măcar pe cei dragi (care, din nu știu încă ce motive, au totuși încredere în puterea mea de judecată) să-și facă favoarea de a-și lua biletul de avion într-acolo. Nu mă îndrăgostesc cu fiecare celulă de toate locurile pe care le văd, dar și când mă lovește… nu-i mai dau drumul și parcă tot ce fac, spun sau gândesc, la un nivel mai mult sau mai puțin evident, e o bobiță de nisip întru scopul final de a mă întoarce acolo. 

Și asta-i pentru mine Columbia actualmente, deși în prea scurtul timp al idilei noastre… mi-a luat mințile. Mi le-a luat? Ea? Sau mi le-am lăsat singură prin camerele-i de hostel, pe străzile topite de soare, în autobuzele friguroase de noapte, în fața munților și-a întinderilor de ape sau în sala de dans în care nu intram nici picată cu ceară fără rezerva generoasă de rom? Și ce-i rău la asta, așa-i? Tinerețe, călătorie și voie bună până la urmă, dar chiar așa să fie? 

Când nu îți dau seama de motivațiile care te mână, când uiți să mai ai grijă de copilul speriat, cu o încredere de sine atât de fragilă că-i tot timpul gata să se răzvrătească și să-ți arate că poate și el să facă rău (fără să-și dea seama, prostuțul, că nu se rănește decât pe sine), când nevoile mai profunde de conectare și de ancorare la momentul prezent, deși atât de ușor de satisfăcut, sunt repede înăbușite de un pahar de mojito asortat la jumătate de pachet de Marlboro (în cel mai bun caz) sau un date ad-hoc care să-ți mai ocupe mintea și să o păcălească cum că ceva important i se întâmplă, când așa te comporți, trăiești pe măsură. Și ce devii? Nimic mai mult decât un biet hamster uman care alergă învârtind la aceeași roată, păcălindu-se că urmează să ajungă undeva și că acel undeva nu-i atât de departe; dacă s-ar mai forța încă puțin… ar ajunge fără doar și poate.

Povești de calatorie, America Latină

Și toate-acestea pot răpi farmec considerabil unei experiențe autentic atât de frumoase cum a fost călătoria mea în Columbia. Îi pot răpi din farmec da, neputând însă să o ruineze pe de-a-ntregul pentru că, oricât aș fi fost eu de nepotrivită în purtare, albastrul de Caraibe spăla din dezastru, iar oamenii frumoși de care am avut norocul să mă înconjor se transformau în mementoul constant pentru cât de solid te face prietenia. Aveau grijă să-mi amintească cât îți dă înapoi generozitatea și cât înseamnă o discuție sinceră, răsărită din neant, când interlocutorul, doar intuindu-ți din voce nevoia de a fi ascultat, lasă de-o parte orice îndeletnicire și se întoarce spre tine, cu tot corpul și cu toată inima, cu ochii mari și cu auzul încordat.

Dar chiar și-așa, am reușit să-mi vătămez mintea. Am reușit, în oarba-mi nepricepere de a trăi, să o umplu din nou de frici, de suferință, de victimizare (care, apropos, o atât de bună casă face cu protagonismul) și iată că m-am despărțit de Columbia în spasme incontrolabile din mai sus-numita anxietate matinală, cu mai puține kilograme decât ar permite barometrul sănătății și cu mai mult alcool decât sânge șiroind prin vene. Ntz ntz… păi e frumos, măi copilă?

De frumos, nici vorbă poate fi. De luat aminte și făcând pe dracu-n patru pentru ca niciodată, călătorie sau nu, să nu mai permit minții să facă lucrurile după bunu-i plac? Mai încape discuție?! Și poate te vei regăsi prin vreun rând din cele spuse până-acolo, poate te vei vedea și tu prins în capcanele unei minți rebele, care se comportă încă ca și cum de supraviețuire ar fi încă vorba.

Poate te va apuca printre lianele junglei columbiene, sau pe străzile cosmopolite ale Londrei, sau printre terenurile de volei de pe plajele spaniole, în vârful munților vulcanici din Guatemala sau chiar în barurile centrului vechi din propriul oraș. Atunci oprește-te și respiră. Uită-te în jur și înțelege că real e doar ce ai în fața ochilor: că galbenul e galben, copacul, copac, iar soarele sau luna e sus pe cer. Orice altceva sunt doar povești dibaci țesute de mintea înșelătoare, ignorantă, prea îndrăgostită de propria-i fantezie.

More Stories
Vârstnicii în vreme de coronavirus
Cum să NU îi tratăm pe bătrâni în vreme de coronavirus (în ciuda video-ului de la Recorder)