Vârstnicii în vreme de coronavirus

Cum să NU îi tratăm pe bătrâni în vreme de coronavirus (în ciuda video-ului de la Recorder)

Dacă a existat pe undeva, printre straturile-i profunde ale umanității, tinerețea a ascuns întotdeauna, extrem de eficace, empatia față de cei în vârstă. Dar cine poate să arate cu degetul? E greu să simți empatie pentru o situație cărei, în subconștient, i te opui cu vehemență. Deși logica îți garantează irefutabil că degradarea fizică a bătrâneții te va ajunge chiar și pe tine, parcă ceva din interiorul tău continuă să spere la imortalitate. Ține cu dinții să spere că, în cazul tău, lucrurile vor sta diferit; ca și cum mersul la sală și renunțarea la carne cinci zile pe săptămână sunt Armele împotriva decrepitudinii. 

Deși asta ar putea explica, parțial, de ce ne este psihologic atât de greu să ne identificăm cu trăirile persoanelor în vârstă, nu constituie nicio scuză asupra felului cum am aruncat în stânga și-n dreapta zilele astea cu ușurarea barbară, aproape crudă dacă n-ar fi inconștientă: „coronavirusul îi afectează mai mult pe bătrâni”. Asta este exact la fel de grav ca și cum ai spune că virusul adoră să se cuibărească în pamperșii bebelușilor sau în mapele studenților. La fel!

Toți cei cărora nu ne scapă nimic din ce înflorește în grădina internetului zilele astea știm prea bine că răspunsul unor vârstnici în fața situației actuale create de corona e strigător la cer, trezește fiori de indignare sub epidermă și solicită un efort eroic pentru a nu-ți ieși din pepeni. Videoclipul Recorder ilustrează această realitate în toată splendoarea ei. Aș vrea să trag nădejde că intervievații nu sunt reprezentativi pentru populație, dar am și eu bunici, iar lucrurile pe care le-am auzit din gura lor perioada asta nu ar câștiga niciun premiu de logică sau înțelepciune.

Totuși, să fie ăsta acesta momentul potrivit de a ne arăta disprețuitori față de atitudinea celor care au trăit într-o vreme în care televizorul era vocea atotștiutoare, într-o generație manipulată până în pânzele albe și care, din motive evidente, nu au asimilat globalizarea? Îndoielnc. 

Și să nu crezi că știrile îngrozitoare conform cărora, în spitalele europene medicii se văd nevoiți să facă trierea, dând tinereții întâietate, nu le-au ajuns la urechi. Dacă vorbim de bunicii clasici, pentru care televizorul este a doua pereche de ochelari, să fii convins că au auzit. Și se îngrijorează. Și poate tocmai atunci au cea mai mare nevoie să mai schimbe o vorbă cu cineva. Și, cel mai probabil nu suntem noi ăia pentru că prea rar suntem prezenți pentru ei  sau pentru că tocmai noi i-am obișnuit să se bazeze pe noi doar în ultimă instanță.

Cea mai ascuțită armă pe care-o putem îndrepta acum împotriva bătrânilor este să le asociem imaginea exclusiv cu ceea ce prezintă video-ul celor de la Recorder. Pentru că așa-i de ușor și de plăcut să aruncăm cu ură și dispreț la cel mai mic semn că asta ne-ar fi îngăduit. Să nu uităm că cei pe care-i vedem acolo sunt cei care au ieșit din casă în ciuda avertismentelor și să nu îi ignorăm pe restul mult mai numeroși care au îmbrățișat izolarea socială, la mila anxietății și în ghearele incertitudinii.

Să nu uităm că tot sub mantia etichetei „bătrâni” se ascund și mulți dintre profesorii cărora le datorăm cunoștințele noastre fundamentale. Învățătorii care, prin meseria lor, au pus bazele a ceea ce suntem azi și cărora uităm să le oferim recunoștința pe care o merită că, de… „eu am ajuns aici prin puterile mele; n-am primit ajutor de la nimeni”. Greșit! Am primit ajutor continuu, pe tot parcursul vieții, și mult din acel ajutor ne-a fost oferit tocmai de către membrii generației asupra căreia disprețul nostru aproape că a devenit trendy.

Tot în sub eticheta „bătrâni” se cuibăresc mulți dintre cei mai valoroși scriitori și artiști pe care îi avem, alături de oamenii de rând care au înfruntat istoria pentru ca noi să ne bucurăm de cel mai înfloritor prezent al tuturor timpurilor.

Ceea ce ar trebui să înțelegem, însă, noi ăștia mai tineri și mai luminați la vederea reportajului, este că, înainte de a le răspunde cu aroganța tipică tinereții, lăsând aversiunea să ne impregneze cuvintele, avem datoria să ne informăm vârstnicii cu aceeași răbdare cu care ei ne citeau povești în copilărie. Și nu vorbesc doar de aceia care ne ștergeau fundul personal de țânci, ci pe oricine care, judecând după riduri, pare să fi șters vreodată în viața lui un fund de nepot. Avem datoria să ne asigurăm că nu se simt singuri, abandonați, că nu duc grija hranei din frigider sau a medicamentelor de pe noptieră.

Voi merge încă și mai departe, mă voi alinia opiniei conform căreia această problemă globală are nevoie de soluții globale, susținând astfel că nu doar vârstnicii naționali ar trebui să ne preocupe. De ce să nu facem iarăși uz de tehnologia și de ideile deja testate și să nu ne mai conectăm încă o dată cu vârstnicii în folosul ambelor părți? Tocmai ce mi-am amintit de o platformă care, în urmă cu câțiva ani, conecta adolescenți brazilieni cu vârstnici vorbitori de engleză pentru a împușca doi iepuri dintr-o lovitură: practicarea englezei de către primii și combaterea singurătății în cazul celor din urmă. Câte am putea rezolva pornind de la această simplă idee și câte altele mai așteaptă să fie puse în practică?

More Stories
Cum au distrus stereotipurile imaginea Columbiei