Întâmplate între granițele Venezuelei, în cel mai sumbru an al său (II)

Anterior: În Plaza de la Trinidad, locul de sorginte al atâtor alte povești (prima parte)

„Vorbesc cu mama să-ți pregătească patul”

Nu doar că nu mai văzusem nicicând niciun bărbat în măduva căruia să zacă mai mult ritm decât în a lui, nici nu-mi amintesc vreuna din toată droaia de telenovele vizionate (plus reluările lor) în care să existe vreun personaj mai chipeș decât tânărul cu nuanță caraibiană. M-am îndreptat glonț într-acolo așteptând să mă observe și să-mi adreseze cuvântul. Nu s-a întâmplat nici una, nici cealaltă, dar nu le-a trebuit mult timp tovarășilor săi să-mi bage de seamă neastâmpărul și invitația la conversație.

Și așa am aflat că erau dansatori, câștigau bani din show-uri de breakdance pentru turiști, seară de seară, în Plaza El Castillo și că veneau din Venezuela. Dacă m-am ținut după ei când s-au ridicat, și-au scuturat șezutul și s-au îndrepat spre locul de antrenament? Bineînțeles! Tu n-ai fi făcut la fel? Nu mai cunoscusem niciodată: 1) băieți cu corpuri á la Adonis, care să-și câștige existența în felul acesta și 2) imigranți venezueleani într-o epocă în care peste Venezuela pare că s-a așternut cel mai înfiorător blestem care se poate năpusti asupra unei națiuni. Dacă or fi existat subiecți mai interesanți pentru mintea mea teribilistă de atunci, nu aș putea spune, dar sigur aceștia care îmi tăiaseră calea bifau toate cerințele.

Spectacol de breakdance în Plaza de la Trinidad @warriorsenlacalle (Instagram)

Și-așa, la pas cu această gașcă ce însuma opt băieți tineri și vânjoși, cărora li se alăturaseră un cuplu de străini, o tânără minionă și simpatică din Argentina și subsemnata, am pornit-o către o stradă lăturalnică, slab luminată (dar suficient cât scoaterea tricourilor sub pretextul căldurii să fericească orice domnișoară) pentru a urmări „antrenamentele” venezueleanilor. 

De prisos a mai spune că ochii păreau să-mi fi ieșit din orbite, luând calea gravitației și scurgându-se pe trotuar pentru că punctul culminant al serii cu pricina a fost schimbul de replici care și-a croit drum către pavilionul ce-mi adăpostea scărița, ciocanul și nicovala: „Să ne punem de acord cu plecatul în Venezuela.”

— Plecați în Venezuela??

— Da, săptămâna viitoare avem o competiție de breakdance în Caracas. E organizată de Redbull. Câștigătorul trece la etapa următoare care se ține în Elveția. Îi plătesc tot și-l ajută și cu pașaportul.

— Și participați toți? întreb eu pătrunsă de lăcomie.

— Nu, merg doar Jesús, Peyeye și Caramelo, vine răspunsul dezamăgitor, urmat de indicarea explicită cu degetul a celor menționați.

Înainte să te întrebi, da: dansatorul de merengue cu mișcări din călcâi și cu zâmbet de Colgate era pe listă. L-am identificat sub numele de Jesús și aș putea să jur că în momentul acela, stomacul meu a făcut o tumbă.

Iată că seara nu s-a prelungit până la ore nerușinate, iar eu m-am întors la hostel încântată de descoperirea mea social-antropologică și de dansatorii diferiți de orice cunoscusem până atunci. Ziua următoare s-a scurs lent, iar eu am ucis-o înainte de vreme, când am început dichisul de seară cu mult anterior orei obișnuite. Dacă nu mă înșel, posibil să fi ajuns la locul standului de cocktailuri din Plaza de la Trinidad chiar înainte că standul fizic sau vânzătorul simpatic ce prepara paharele să-și fi început programul cu publicul. Norocul a făcut că băieții nu s-au lăsat așteptați, iar, pentru asta, blonda de origină olandeza, cu care mă împrietenisem în hostel și care își trăia scurta idilă cu unul dintre dansatori, avea meritul ei.

— Mă întrebam dacă aș putea veni cu voi în Venezuela. Bănuiesc că e singura ocazie pe care o am în viața asta să călătoresc acolo acum, în situația în care se află țara acum, îmi fac eu curaj și lansez întrebarea.

Surprinși din cale-afară, băieții se asigurară în primul rând de faptul că niciun coleg de echipă nu rămâne neinformat asupra ciudățeniei de situație de care se loveau: o europeană voia să le viziteze țara. La momentul respectiv nu am pătruns nici în parte conflictul care-i măcina pe cei mai mulți dintre ei, dar acum, privind retrospectiv, îl văd clar ca lumina zilei. Venezuelanii sunt cum nu se poate mai mândri de originile lor și nu-i niciunul care să creadă că există vreo țară mai mai frumoasă și mai demnă de a fi locuită decât țara lor de baștină. Un naționalism greu de pătruns îi face să nutrească cea mai profundă dragoste pentru Venezuela chiar și acum, în situația inumană pe care o traversează.

Așadar, exista în conștiința lor, pe de-o parte impulsul și la noblesse oblige de a-i arăta unui străin măcar o parte din toate frumusețile acestei perle caraibeane, iar pe de alta, teama că lucrurile ar putea merge de-a-ndoaselea, iar eu, pusă în situația dezagreabilă de a fi ușurată de toate bunurile, în cel mai bun caz, sau răpită, într-unul dintre cele mai rele. S-au consultat rapid din priviri, au schimbat între ei două-trei vorbe fugare, iar concluzia unanimă a fost:

— Nu, Iulia. Nu ne asumăm riscul să te luăm cu noi. Se vede de la o poștă că nu ești venezuelană și chiar nu-i de joacă. Stai să treacă perioada asta urâtă și te invităm cu plăcere să vezi ce frumoasă-i Venezuela.

Nici n-a apucat fruntea să mi se încrețească de tot a dezamăgire sau mintea să fabrice primele insistențe, că reprezentantul Colgate – cu trăsăturile feței aranjate într-o expresie ce-ar fi topit ghețarul Lambert de-o sută de ori înaintea încălzirii globale – și-a făcut apariția în discuție, lansând exact afirmația după care aș fi putut să implor:

— Vii cu mine. Te iau eu. Îi zic mamei să pregătească patul.

Nu știu încotro ar fi zbughit-o inima mea dacă n-ar fi fost pereții pieptului care să se pună stavilă. Tocmai el, care nicio privire nu binevoise să-și îndrepte în direcția mea până la numitul moment! Nu am pus niciun filtru surprinderii și încântării care mi-au cuprins obrajii și au dat drumul făcliilor ochilor și, cu o răsucire a gâtului, am îndreptat către el toată privirea lăsând să se prelingă de pe buze doar un cristalin vorbești serios? Am simțit atunci privirile surprinse, intrigate ale celorlalți din grup ca pe o mână zdravănă de cuțite aruncate în direcția lui, dar nimeni nu a îndrăznit să își exprime ferm dezaprobarea. Doar unul s-a lansat într-o întrebare timidă: ești sigur?

Siguranță? Siguranța era ultima lipsă din alcătuirea acestui om care, într-o secundă a făcut din situația ce anterior trezise ezitare urmată de refuz categoric în rândul colegilor de dans, un firesc împins până la banalitate. Mare lucru: o turistă vrea să cunoască țara vecină celei în care se află, are norocul să dea de un localnic, iar el se ofere să îi ofere găzduire în casa familiei sale. Nimic mai la locul lui de-atât, ce atâta talmeș-balmeș. Dacă nu am vorbi de țara pentru care Siria era concurentul numărul 1 în topul celor mai periculoase țări din lume… nimic nu ar fi fost mai firesc de atât. Dar de ce mă ia gura pe dinainte?

Continuare: „Ți-o prezint pe fetița mea!”

More Stories
Vârstnicii în vreme de coronavirus
Cum să NU îi tratăm pe bătrâni în vreme de coronavirus (în ciuda video-ului de la Recorder)