Transport local Cartagena

Întâmplate între granițele Venezuelei, în cel mai sumbru an al său (III)

Anterior: „Vorbesc cu mama să-ți pregătească patul”

„Ți-o prezint pe fetița mea!”

Plecarea era hotărâtă la distanță de două zile și aș putea să număr pe degetele de la o mână orele pe care le-am dormit în timpul acela. Era o agitație intensă în interiorul meu, iar mintea părea că-mi fusese extrasă din craniu și azvârlită în mijlocul unei tornade. Căutasem cu tot dinadinsul adrenalină? Nici c-aș fi putut duce mai multă, iar un atac cardiac în timpul nopții, la vârsta mea, ar fi surprins pe oricine mai puțin pe mine. Îmi amintesc acum, la fel de vie ca atunci, acea voce ce părea venind dintr-o realitate paralelă, care îmi urla cuvinte de avertizare în ureche, ba implorându-mă, ba ordonându-mi să opresc derularea nebună a lucrurilor. 

O învinovățesc acum de acele două nopți în care pleoapele mele s-au comportat ca certate la cuțite una cu cealaltă și pentru celelalte 14 care nu s-au deosebit prea mult. Straniu sentiment. Am ajuns ulterior să îl numesc instinct și nu i-am găsit între timp un nume mai potrivit. Încă sunt de părere că agitația din minte și din stomac, sentimentul de autoconservare care se activase și își rula motorul la maxim, zi și noapte, certitudinea subconștientă a faptului că urma să fac ceva greșit, periculos, toate gândurile și senzațiile care păreau că-mi izbeau neîncetat mintea de cei patru pereți de oțel al unei camere… am acum siguranța că toate erau mecanisme instinctive care voiau să mă trezească la realitate, poate să mă epuizeze înainte să o pornesc la drum și să mă oblige să mă întorc mai calmă asupra deciziei. 

Și te întrebi: „de ce-ar pleca cineva dintr-un loc ca asta ca să se înhame la un drum de 30 de ore până în Venezuela?” (Three House Hostel)

Iată-mă în cele din urmă în ziua hotărâtă, aranjând cele trebuincioase înainte de plecare, dând ascultare sfaturilor de a lăsa toate bunurile de valoare (iar aici intra aparatul foto, laptopul și cardul, neutilizabil oricum în haosul administrativ spre care mă grăbeam să mă avânt) în dulăpiorul cu cheiță al hostelului din Cartagena. 

Mă întâlnesc la ora prânzului cu doi dintre viitorii participanți la competiția de breakdance sponsorizată de RedBull, din Caracas; iar acum îmi pot imagina câte speranțe trebuie să-și fi pus fiecare – și câți alții…-  în concursul cu pricina, una dintre atât de rarele speranțe de a călători de partea cealaltă a oceanului și de a rupe cătușele economice care-i țineau legați de Cartagena.

Plecarea s-a făcut cu multe ore mai târziu de cea convenită, dar, aflându-mă deja de două luni în America Latină, abstracția absolută față de punctualitate nu mă mai intriga. Ba nici surprindere nu mai lăsa în urma ei. Eram atât de absorbită de cele ce mi se întâmplau și-atât de activate îmi erau toate simțurile în vreme ce încercam să îi descos pe băieți pentru a anticipa ce avea să mă aștepte în Venezuela, încât nu-mi păsa nici cât un vârf de ac la ce oră plecam sau cât avea să dureze drumul.

Transport local în Cartagena – fața pe care majoritatea turiștilor nu ajunge să o cunoască niciodată

La vreme lungă după ce soarele spălase putina, am ajuns în stația autobuzului care avea să ne ducă din Cartagena până în Santa Marta, de unde un al doilea autobuz ne promitea drumul până în Maicao, orășelul din vecinătatea frontierei dintre Columbia și Venezuela. Însoțită de Caramelo și Peyeye și pregătită până la ultimul neuron de reîntâlnirea cu Jesús, în casa căruia urma să rămân, în acea stație de autobuz am simțit mai aprig ca niciodată cum limba mi se încâlcește în omușor. Contrar așteptărilor, urma să fim cu unul mai mulți cei care ne înhămam la lungul periplu până în capitala Venezuelei. În numele unei scurte recapitulări, eram eu, Peyeye, Caramelo, Jesús și… timida purtătoare de șapte ani a unui ursuleț de pluș. Un copil!

— Ți-o prezint pe Claudia, fetița mea.

— Aaa, ești căsătorit? întreb eu câteva secunde mai târziu, cu o voce de ultimă speranță, după ce-mi vin în fire și-mi recapăt puterea de a articula.

Nu, nu era căsătorit, dar situația, în forma în care se prezenta acum, necesita de urgență o reconfigurare. N-avea grijă! Mintea mea n-a întârziat în a se mula după situație asemenea unui polonic de budincă într-un bol de ceramică. Ei, și ce dacă avea un copil? Mă aflam în mijlocul unei alte culturi, oamenii faceau copii mai de tineri, iar eu știam deja toate astea. Doar nu era să mă arăt atât de intolerantă și îngustă la minte încât să pun vreo etichetă unui om doar pentru că avea un copil. Nu și nu. Am decis repede că nu nici prin cap nu-mi trecea să las ca interesul meu pentru el să scadă cu vreo unitate de măsură. Unde mai pui ce copil adorabil era Claudia. Tunsă scurt, băiețește, cu un păr negru ca al tatălui și cu niște ochi asemenea, rotunzi și mari, Claudia purta genele acelei culori exotice de piele pe care eu nu aveam să o mai văd în nicio altă parte. Era un copil timid care zâmbea mult, fără nicio reținere în a-și afișa dinții mici, despărțiți între ei de strungărețe potrivite. Pentru o minte mai limpede ca a mea ar fi fost clar-bec faptul că zâmbetul își avea rădăcinile mai degrabă în nevoia instinctivă a omului de a plăcea. Sau cel puțin de a nu-i supăra pe cei care îi decid viața. Așa cum, de-a lungul dezvoltării sale ca specie, câinele a învățat că, dând din coadă și arătându-se un prieten de nădejde omului, îi vor spori șansele de supraviețuire în lupta pentru perpetuare, așa și unii oameni învață încă de la vârste fragede că zâmbetul reduce posibilitatea violenței sau a indiferenței și sporește simpatia adulților. Acum că analizez la rece, asta se ascundea în zâmbetul jucăuș, irezistibil al Claudiei. 

Urma să aflu curând: Claudia nu era copil unic. Mai avea o soră, născută la o diferență de o săptămână. Te întrebi cum e asta posibil? Să considerăm că, dacă specia noastră ar avea nevoie disperată de perpetuare și diseminare, într-o anumită săptămână din viața lui de tânăr de 19 ani, acest bărbat ar fi adus un serviciu de nădejde intereselor speciei. Fetițele aveau mame diferite!

Drumul cu autobuzul de noapte a durat mult și, așa cum obișnuiesc să fie autobuzele columbiene nocturne, am fost nevoiți să-i supraviețuim în cele câteva, puține grade pe care le impun (din motive nescoase încă la iveală) șoferii vehiculelor. Nu știu dacă eu am fost cea care a tras sforile (deși la cum mă cunosc nu m-ar mira, tot ce-mi rămâne este să sper că nu am făcut-o într-un mod jenant de evident în ochii grupului), dar am călătorit toată noaptea în scaunul din stânga lor (al lui purtând-o în brațe pe Claudia). I-am ascultat povestea vieții, povestea de dragoste cu mama Claudiei, povestea visurilor și aspirațiilor lui ca dansator profesionist, povești din adolescență, copilărie, povești din Cartagena, din Caracas… genul de povești create parcă pentru a fascina mintea ascultătorului, mai ales dacă acesta din urmă are ghinionul să fie o tânără (ca să nu-i spun gâscuță) mai degrabă naivă (ca să nu-i spun prostuță), din ochii căreia se prelingea probabil adorația în valuri.

Iată-ne ajunși în stația din Maicao după 12 ore petrecute în două autobuze. Obosită de drumul lung, dar mai cu seamă de tumultul mental din zilele precedente, exista în mine ceva din aerul de mamă pentru Claudia, ca și cum discuțiile interminabile de peste noapte m-ar fi delegat deja partenera oficială a tatălui.

Continuare: Un drum ca o roată a Inchiziției: din Maicao (Columbia) în Caracas (Venezuela)

More Stories
De știut înainte de a călători în Guatemala