Întâmplate între granițele Venezuelei, în cel mai sumbru an al său (I)

În Plaza de la Trinidad, locul de sorginte al atâtor alte povești

Nu citisem prea bine titlurile ziarelor și, oricum, dacă le-aș fi citit acestea nu ar fi făcut decât să dea și mai tare drumul robinetului cu adrenalină care îmi curgea prin vene. Cele două luni petrecute în Columbia îmi luaseră mințile: le înfășuraseră într-un văl de aroganță, de sentiment de independență care mă domina cu mult mai multă îndemânare decât reușeam eu să îl manevrez pe el. Era prima dată când plecam atât de departe de casă, prima dată când atitudinea celor din jur față de naționalitatea și pașaportul pe care îl aveam nu făceau decât să dea apă la moară unui ego dintotdeauna pirpiriu și bolnăvicios. Știam că lucrurile pe care le vedeam și le trăiam nu mai fuseseră văzute și trăite de nimeni dintre cei pe care-i consideram „ai mei” și, în loc să mă mulțumesc cu un sentiment smerit de recunoștință, și mai multă sete de excepționalitate mă ardea.

Mereu am fost așa dură cu mine; să nu te surprindă. Și mereu am luat-o pe câmpii încercând să scriu memorii. Dar revenind la firul logic al poveștii: eram în Plaza de la Trinidad din Cartagena fără să știu că acest colț de pământ îmbibat de aer de tinerețe, de vacanță și de promiscuitate avea să se transforme într-o emblemă de zile mari a întregii mele experiențe de la vest de Atlantic. Ca în fiecare seară, piațeta era împânzită deopotrivă de latini bronzați și îndrăzneti, cu atitudinea lor sfidătoare și cochetă, conștienți de atracția pe care o exercită limbajul unor corpuri sigure pe ele; și de occidentali. Aceștia din urmă, mai mult sau mai puțin blonzi (în general… mai mult), tineri și cu ochii strălucind a curiozitate, a fascinație, a dorință acerbă de a scoate cât mai mult din vacanța lor columbiană, ca și cum o voce răutăcioasă ar fi avut grijă să le amintească la fiece pas că orele sunt numărate, iar în țările lor ultra-civilizate îi așteaptă ploaie, frig și rigiditatea specifică Lumii Întâi. Da, numește-o „civilizație” dacă așa poftești.

Plaza Trinidad, Cartagena
Plaza Trinidad din cartierul Ghetsemani (Cartagena), un loc boem, artistic, emblematic și un pod de întâlnire între culturi

Știu prea bine ce gândeau și unii și ceilalți și eram pe deplin pusă în gardă în legătură cu atracția inevitabilă pe care unii o exercitau asupra celorlalți. Și invers. Simțeam în aer cum creștea pulsul primei categorii la vederea unor costițe de aur ale unei tinere (să spunem, olandeze) și trăiam pe propria piele entuziasmul cu care retina primea mișcările irezistibile (să spunem, de merengue) ale unui reprezentat din cealaltă categorie. Cum să descriu ce simte omul la vederea omului diferit când tinerețea e-n floare și feromonii trag tare, din toate-ncheieturile? Când și unii și alții vor să aibă ceva din ce văd în partea cealaltă; unii vor să vorbească spaniola delicioasă cu accent de Caraibe, să-și poată undui corpul cu dezinvoltura tipică locului și, în general, să se contopească cu peisajul fără să mai facă notă discordantă când încearcă să verbalizeze un „gracias” împotmolit de-un accent englezesc până la comic. (Nu înțelegi prea bine ce zic? Pronunță-l la fel cum ai face-o cu „gratitude”)

Ce vrea jumătatea mai măslinie a mulțimii din Plaza de la Trinidad? Păi cum ce? Vrea să afle cum e viața pe bucata privilegiată de lume, acolo unde poți să mănânci de pe jos de curățenia străzilor, acolo unde cu un salariu cumperi de trei ori biletul de avion, acolo unde oamenii vorbesc limbi extratereste (olandeza, daneza, suedeza… au și ei dreptatea lor). Doar atât? Bineînțeles că nu. Vor să afle cum sunt oamenii cu piele albă străvezie, cu ochi deschiși și frumoși, cu cosițe blonde. Care sunt grijile lor, care le sunt bucuriile și care părerile despre pământurile pe care se află.

Ca s-o spun pe șleau: mă refer la ceea ce se întâmplă cu bunul și bătrânul cord atunci când ochii dau de ceva diferit. Nu mai zic de ceva „imposibil”, „departe” „exotic” și „vorbind altă limbă”. Ține-te-n frâu dacă poți. Și asta se întâmplă seară de seară în Plaza de la Trinidad (și, slavă cerului, în multe alte locuri), iar eu n-aș putea să închid ochii și să absolv de orice culpă smoothie-urile naturale (din fructe naționale, afurisitele, ca să le facă și mai greu de refuzat) în care se turna rom cu generozitate.  

Și acolo mă aflam eu, în floarea tinereții, cu ditamai paharul național în mână, niscaiva lipstick dacă nu mă înșel, cu inima fremătând de zbucium și gata să îmi asmut privirea în colțul de plazuelă unde mi se părea că mai cu patos pândește acțiunea. Mult n-a durat pentru că posesorul unui zâmbet care ar fi trezit invidia actorului-șef din reclamele la Colgate m-a orbit o secundă cu sclipirea molarului înainte de a-și continua dansul de merengue cu mișcări improvizate din călcâi.

Continuare: „Vorbesc cu mama să-ți pregătească patul”

More Stories
Cele mai tari lucruri de făcut în Bogotá