Dublul standard al îmbătrânirii, Susan Sontag, 1972 – traducere

⚠️ Atenție! Text foarte lung și captivant.

Convenția socială conform căreia îmbătrânirea sporește calitățile unui bărbat, dar distruge progresiv o femeie, este un instrument de represiune. Așadar, pentru a se elibera, femeile trebuie să „se revolte împotriva convenției”.

„Ce vârstă ai?” Persoana care pune această întrebare poate fi oricine. Respondentul este o femeie, o femeie „de o anumită vârstă”, așa cum discret spun francezii. Vârsta respectivă poate fi situată oriunde între 28-29 de ani și începutul de 60. Dacă întrebarea nu este una personală, ci o informație de rutină solicitată când femeia solicită un carnet de condus, un card de credit sau un pașaport, atunci va face efortul de a răspunde sincer. Poate fi foarte ispititor să mintă cu câțiva ani atunci la completarea unei solicitări de căsătorie când viitorul soț este chiar și cu câțiva ani mai tânăr; probabil nu o va face. În concursul pentru un loc de muncă, șansele ei depind parțial de calitatea de a se afla la „vârsta potrivită”, iar dacă vârsta ei nu se încadrează și crede că poate mușamaliza acest lucru, va minți. În timpul programării la un nou doctor, simțindu-se, poate, vulnerabilă în momentul în care este întrebată vârstă, va da răspunsul corect în grabă, pentru a trece repede mai departe. Dar dacă întrebarea este ceea ce oamenii numesc „personală”, dacă este adresată de un prieten, o cunoștință, de copilul unui vecin, un coleg de birou, magazin sau fabrică, atunci răspunsul ei este greu de prezis. Ar putea evita întrebarea cu o glumă sau refuzând să răspundă din spatele unei indignări jucăușe: „Nu știi că nu se cuvine să întrebi o femeie câți ani are?” Sau, ezitând un moment, rușinată, dar sfidătoare, ar putea spune adevărul. Sau minți. Dar nici adevărul, nici eschivarea, nici minciuna o scapă de disconfortul întrebării. Pentru o femeie, obligația de a-și spune vârsta după ce trece de „o anumită vârstă” este întotdeauna un mic calvar.

Dacă întrebarea vine din partea altei femei, se simte mai puțin amenințător decât din partea unui bărbat. Celelalte femei sunt, până la urmă, camarade prin faptul că împart același potențial de umilință. Așadar, la fel de reținută, de defensivă, dar probabil tot nu va răspunde cu plăcere, ba chiar va ascunde adevărul. Cu excepția formalităților birocratice, oricine pune această întrebare unei femei trecute de „o anumită vârstă” ignoră un tabu, ajungând să fie chiar nepoliticos sau de-a dreptul ostil. Toată lumea conștientizează faptul că după ce femeia trece de o vârstă care este, de fapt, destul de timpurie, vârsta ei exactă încetează să mai reprezinte o curiozitate legitimă. După copilărie, anul nașterii unei femei devine secretul ei, proprietatea ei privată. Ca un soi de secret murdar, iar dezvăluirea lui sinceră este întotdeauna un act de indiscreție.

Disconfortul pe care o femeie îl simte de fiecare dată când își dezvăluie vârsta nu are neapărat ceva în comun cu conștientizarea mortalității umane, încărcată de anxietate, prin care toată lumea trece din când în când. Este ceva firesc în faptul că nimeni, bărbați și femei deopotrivă, nu savurează procesul îmbătrânirii. După treizeci și cinci, orice menționare a vârstei poartă cu sine mementoul faptului că te afli mai aproape de sfârșitul vieții decât de începutul ei. Și nu-i nimic nerezonabil în această anxietate. La fel cum nu este nimic anormal în furia și angoasa pe care oamenii cu adevărat bătrâni, de șaptezeci sau optzeci de ani, o simt vizavi de diminuarea forței fizice și mentale. Vârstă înaintată este, indubitabil, o încercare grea, indiferent de stoicismul cu care o îndurăm. Este un naufragiu, indiferent de curajul cu care persoanele în vârstă se încăpățânează să continue călătoria. Dar durerea obiectivă, sacră a vârstei înaintate aparține unui alt plan decât cea subiectivă, profană a îmbătrânirii. Vârsta înaintată este o povară autentică, pe care o duc în același mod femeile și bărbații. Înaintarea în vârstă este o povară a imaginației, o boală morală, o patologie socială, care afectează, în mod esențial, femeile mult mai mult decât bărbații. Mai ales femeile sunt cele care simt înaintarea în vârstă (tot ce există înainte ca cineva să fie, într-adevăr, bătrân) cu asemenea dezgust, ba chiar rușine.

Privilegiul emoțional pe care societatea noastră îl conferă tinereții iscă în oricine anxietate față de îmbătrânire. Toate societățile moderne urbanizate, spre deosebire de cele tribale, rurale, disprețuiesc valorile maturității și ridică la mare cinste bucuriile tinereții. Această valorificare a ciclului vieții în favoarea tinereții servește unei societăți seculare care are drept idoli productivitatea industrială în continuă creștere și canibalizarea nelimitată a naturii. O astfel de societate trebuie să conceapă un alt simț pentru ritmurile vieții care să incite oamenii să cumpere, să consume mai mult și să arunce mai repede. Oamenii apoi permit ca simțul lor direct asupra propriilor nevoi, asupra a ceea ce le conferă cu adevărat plăcere, să fie anulat de imaginile comercializate ale fericirii și bunăstării personale; iar în acest imaginar, creat pentru a stimula niveluri încă și mai lacome de consum, cea mai populară metaforă a fericirii este „tinerețea”. (Insist asupra faptului că este o metaforă, și nu o descriere literală. Tinerețea, de fapt, este o metaforă pentru energie, mobilitate fără astâmpăr, apetit – pentru starea de „dorință”). Prin această echivalare dintre starea de bine și tinerețe, vârsta exactă devine un rapel sâcâitor pentru oricine, atât în privința propriei vârste, cât și a celorlalți. În societățile primitive și premoderne, oamenii dădeau mult mai puțină importanță datelor. Atunci când viețile sunt împărțite în perioade lungi cu responsabilități fixe și idealuri neschimbătoare (și fățărnicii), numărul exact al anilor pe care cineva i-a trăit devine un fapt trivial; cu greu ai putea găsi vreun motiv de a menționa, chiar de a cunoaște, anul nașterii cuiva. Majoritatea oamenilor din societățile non-industriale nu au o idee exactă asupra vârstei lor. În societățile industriale, oamenii sunt urmăriți de numele. Au un interes aproape obsesiv în a ține scorul vârstei, convinși că orice se află deasupra unui număr nu-i altceva decât o veste proastă. Într-o epocă în care oamenii trăiesc, de fapt, tot mai mult, perioada care se adaugă ultimelor două treimi din viața oricui este umbrită de înțelegerea dureroasă a unei pierderi continue.

Prestigiul tinereții afectează, într-o oarecare măsură, pe oricine din această societate. Și bărbații sunt predispuși la crize periodice de depresie din pricina îmbătrânirii – de exemplu, atunci când se simt nesiguri sau neîmpliniți sau insuficienți recompensați la locul de muncă. Dar prea rar li intră bărbații într-o stare de panică în modul în care adesea o fac femeile. Înaintarea în vârstă este o rana mai puțin profundă pentru un bărbat și, cu excepția propagandei pentru tinerețe care plasează atât bărbații, cât și femeile în defensivă pe măsură ce îmbătrânesc, există un standard dublu care incriminează femeile cu o intransigență particulară. Societatea este mult mai permisivă cu îmbătrânirea la bărbați, la fel cum este și mai tolerantă cu infidelitățile sexuale ale soților. Bărbaților „li se permite” să îmbătrânească fără penalități, în moduri în care femeile nu au voie.

Societatea oferă încă și mai puține recompense femeilor pentru îmbătrânire decât bărbaților. Atractivitatea fizică contează mult mai mult în viața unei femei decât în cea a unui bărbat, iar frumusețea, așa cum se identifică ea cu tinerețea, nu face echipă bună cu vârsta. Capacitățile mentale excepționale pot crește cu vârsta, dar femeile sunt foarte rar încurajate să-și dezvolte mințile peste niște standarde amatoricești. Pentru că înțelepciunea considerată ca domeniul specific al femeilor este „eternă”, o cunoaștere intuitivă, matură, asupra emoțiilor nu poate fi îmbăgățită de un repertoriu de fapte, experiențe trăite și metode de analiză rațională, iar trăirea unei vieți lungi nu promite femeilor nici o înțelepciune mai profundă. Abilitățile personale care se așteptă de la femei sunt cele pe care le au la vârste timpurii și, cu excepția unui talent deosebit pentru a face dragoste, nu sunt de tipul celor care se îmbunătățesc odată cu vârsta. „Masculinitatea” este definită prin competență, autonomie, stăpânire de sine, calități pe care dispariția tinereții nu le amenință. Competența, în majoritatea activităților care se așteaptă să fie desfășurate de un bărbat, cu excepția sportului, sporește cu vârsta. „Feminitatea” este asociată incompetenței, neajutorării, pasivității, lipsei de competitivitate, calității de „a fi drăguță”. Vârsta nu îmbunătățește aceste calități.

Deși încă tineri, bărbații din pătura mijlocie a societății se simt vitregiți de vârstă dacă nu au reușit să își construiască o carieră sau nu au făcut mulți bani. (Și orice tendință spre ipohondrie se va accentua la vârsta de mijloc, plasându-i în special pe spectrul riscului pentru infarct și pe cel al pierderii virilității.) Criza de vârsta în cazul lor este legată de o presiune teribilă de a „fi de succes” care se pune pe bărbați și care definește calitatea lor de membrii ai păturii mijlocii. Foarte rar simt femeile această anxietate față de vârsta lor pe motivul că nu au reușit în ceva. Munca desfășurată de femei în afara casei contează prea puțin ca formă de realizare, ci doar ca modalitate de a câștiga bani; majoritatea locurilor de muncă disponibile pentru femei nu fac mai mult decât să exploateze ceea ce au exersat din copilărie: să fie serviabile, deopotrivă grijulii și dependente, fără spirit de aventură. Pot fi în subordine, având locuri de muncă necalificate din industriile ușoare, ceea ce oferă criterii de succes la fel de șubrede precum gospodăria. Pot fi secretare, funcționare, personal de vânzări, cameriste, asistente în cercetare, chelnerițe, lucrători sociali, prostituate, asistente, profesoare, operatori telefonici – echivalente publice ale îngrijirii și hrănirii, roluri pe care femeile le au în viața de familie. Femeile ocupă foarte puține posturi executive, foarte rar sunt potrivite pentru a lucra în marile companii sau pentru a avea responsabilități politice și ocupă doar o proporție foarte mică în profesiile liberale (cu excepția predatului). Sunt pur și simplu excluse de la joburi care presupun un expert, o relație apropiată cu mașinile, o folosire mai agresivă a corpului sau orice presupune un risc fizic și un sentiment de aventură. Posturile pe care societatea le consideră potrivite pentru femei sunt auxiliare, activități „calme” care nu concurează, ci ajută ceea ce fac bărbații. Nu doar că sunt mai prost plătite, dar cea mai mare parte a muncii făcute de femei are, într-adevăr, un plafon scăzut de avansare și motivează prea puțin dorințele firești de a fi puternic. Toată munca remarcabilă pe care o fac femeile în societate este muncă voluntară; majoritatea femeilor sunt prea inhibate de dezaprobarea socială atașată la orice ambiție sau agresivitate la care ar putea spera. În mod firesc, ele sunt scutite de panica dezolantă a bărbaților la vârsta de mijloc cu „reușite” palide, care se simt blocați pe scara profesională sau se tem să fie dați la o parte de cineva mai tânăr. Dar, în același timp, li se refuză cele mai multe satisfacții reale de care bărbații se bucură la muncă, satisfacții care sporesc odată cu vârsta.

Dublul standard al vârstei se arată în modul cel mai brutal în convențiile sexuale, profund inegale, care operează permanent în dezavantajul femeilor. În cursul convențional evenimentelor, se așteaptă ca o femeie aflată între ultimii ani ai adolescenței până în jurul vârstei de 25 să atragă un bărbat care să-i fie aproximativ de-o seamă (în mod ideal, ar trebui să fie puțin mai în vârstă) să se căsătorească și să aibă o familie. Dar dacă, după câțiva ani de căsnicie, soțul începe o aventură, o face în genere cu o femeie mult mai tânără decât soția. Să ne imaginăm că un cuplu în care ambii au 40-50 de ani divorțează. Soțul are multe șanse de a se regăsători, foarte probabil cu o femeie mai tânără. Soției nu îi este la fel de ușor. Atragerea unui al doilea soț mai tânăr decât ea este cu atât mai improbabilă; chiar și pentru a găsi pe cineva de vârsta ei trebuie să aibă noroc și, cel mai probabil, se va recăsători cu un bărbat mult mai în vârsta decât ea, la 50, chiar 60 de ani. Femeile devin ineligibile din punct de vedere sexual mult mai devreme decât bărbații. Un bărbat, chiar și unul urât, poate rămâne eligibil mult timp după ce începe să îmbătrânească. Continuă să fie un partener acceptabil pentru o femeie tânără și atrăgătoare. Femeile, chiar și femeile frumoase, devin ineligibile la o vârstă mult mai timpurie (cu excepția partenerilor foarte în vârstă).

Așadar, pentru majoritatea femeilor, îmbătrânirea reprezintă un proces umilitor de descalificare sexuală graduală. De vreme ce se consideră că femeile se află în punctul de maximă eligibilitate sexuală în prima parte a tinereții, după care, valoarea lor sexuală scade treptat, chiar și femeile tinere simt că se află într-o cursă disperată împotriva calendarului. Ele devin bătrâne imediat ce nu mai sunt foarte tinere. Pe unele fete le îngrijorează căsătoria deja din ultima parte a adolescenței. Băieții și bărbații tineri au prea puține motive să se teamă de problemele pe care le va aduce vârsta. Atractivitatea pe care o exercită un bărbat asupra unei femei nu are nicio legătură cu tinerețea. Din contră, (preț de câteva decenii) îmbătrânirea operează în favoarea bărbaților, din moment ce valoarea lor ca iubiți și soți este stabilită mai degrabă de ceea ce fac decât de felul în care arată. Mulți bărbați au mai mult succes amoros după 40 decât la 20-25 de ani; faima, banii și, mai presus de toate, puterea îi fac mai dezirabili sexual. (O femeie care a câștigat putere în urma unei profesii competitive sau a unei cariere în afaceri este considerată mai degrabă mai puțin dezirabilă. Mulți bărbați recunosc că se simt intimidați sau dați înapoi de o asemenea femeie, evident, pentru că le este mai greu să o trateze doar ca „obiect” sexual.) Pe măsura trecerii timpului, bărbații se pot teme pentru performanța lor sexuală, pentru pierderea vigorii sexuale sau chiar de impotență, dar atractivitatea lor sexuală nu este știrbită de simplul fapt că îmbătrânesc. Bărbații elocvenți din punct de vedere sexual atâta vreme cât pot face dragoste. Femeile sunt dezavantajate, întrucât candidatura lor sexuală se bazează pe îndeplinirea unor „condiții” mult mai stricte privind aspectul și vârsta.

Atâta vreme cât se crede că femeile au vieți sexuale mult mai limitate decât bărbații, o femeie care nu a fost niciodată căsătorită trezește milă. Ea nu a fost considerată acceptabilă și se presupune că viața ei doar continuă să îi confirme inacceptabilitatea. Un bărbat care rămâne burlac este judecat cu mult mai puțină cruzime. Se presupune că, la orice vârsta, el încă are o viață sexuală sau măcar posibilitatea uneia. Bărbații nu sunt predispuși la niciun destin echivalent condiției umilitoare de a fi o „fată bătrână”. „Dl.”, titlul de care se bucură din tinerețe până la senilitate, îi scutesc de stigma atașată oricărei femei care, deși nu mai este tânără, continuă să fie „d-șoară”. (Distincția clară între „dna.” și „d-șoară” atrage neobosit atenția asupra situației fiecărei femei cu privire la căsătorie și reflectă convingerea că a fi sau nu căsătorită este un fapt mult mai decisiv pentru o femeie decât pentru un bărbat.)

O femeie care a trecut de tinerețe simple o oarecare ușurare atunci când reușește, în sfârșit, să se mărite. Căsătoria alină durerea acută pe care o simte față de trecerea anilor. Dar anxietatea ei nu dispare niciodată complet pentru că va trebui să reintre pe piața sexuală la un moment dat –  din cauza unui divorț, a decesului soțului sau a nevoii de o aventură erotică – și va trebui să o facă cu un handicap mult mai mare decât orice bărbat de vârsta ei (oricare va fi aceasta) și indiferent de cât de bine arată. Realizările ei, în cazul unei cariere, nu reprezintă nicio armă. Arbitrul final este calendarul.

Să fim convinși că acest calendar suferă variații de la o țară la alta. În Spania, Portugalia și țările din America Latină, vârsta la care majoritatea femeilor sunt considerate indezirabile din punct de vedere fizic este mai timpurie decât în Statele Unite. În Franța, este undeva și mai târziu. Convențiile franceze asupra sexualității îi conferă un rol cvasioficial femeilor între 34 și 45 și ani. Rolul ei este acela de a iniția un tânăr timid și neexperimentat, după care, bineînțeles, este înlocuită de o femeie tânără. (Romanul lui Colette, Cheri, este cea mai bună dovadă asupra acestei aventuri amoroase din literatură; biografiile lui Balzac relatează exemple bine documentate din viața reală. Acest mit sexual face ca împlinirea vârstei de 40 de ani să fie cumva mai ușoară pentru femeile din Franța. Dar nu există nicio diferență, în niciuna din aceste țări, privind atitudinea de bază care descalifică sexual femeile mult mai devreme decât bărbații.

Îmbătrânirea variază și în funcție de clasa socială. Oamenii săraci arată bătrâni mult mai devreme decât cei bogați. Dar anxietatea vizavi de îmbătrânire este, cu siguranță, mult mai obișnuită și mai acută în rândul femeilor bogate și de clasă medie decât în rândul celor din clasa muncitoare. Femeile dezavantajate economic din această societate sunt mult mai fataliste cu privire la îmbătrânire; ele nu își permit să intre în lupta cosmeticelor la fel de tenace sau pe o perioadă la fel de lungă. Fără îndoială, nimic nu indică mai clar natura fictivă a crizei decât faptul că, femeile care își mențin aparența tânără cel mai mult – femei care au vieți ușoare, care sunt fizic protejate, care au parte de alimentație echilibrată, își permit îngrijire medicală de calitate și care au puțini copii sau deloc – ele sunt cele simt înfrângerea cauzată de vârstă cel mai intens. Îmbătrânirea este mult mai degrabă o prejudecată socială decât o eventualitate biologică. Mult mai extinsă apăsarea grea a pierderii provocate de menopauză (care, dat fiind longevitatea în creștere, tinde să se producă tot mai târziu) este depresia legată de îmbătrânire, care nu musai este cauză de un eveniment real în viața unei femei, ci este o stare de „posesie” a imaginației ei, decretată de către societate – adică de felul în care societatea limitează capacitatea femeilor de a se imagina, în mod liber, pe ele însele.

Există un model foarte bun al vârstei îmbătrânirii în opera sentimental-ironică a lui Richard Strauss, Der Rosenkavalier, a cărei eroină, o femeie căsătorită, bogată și fermecătoare, se hotărăște să renunțe la romantism. După o noapte petrecută cu adoratul ei iubit tânăr, Marschallin începe o confruntare bruscă și neașteptată cu ea însăși, spre sfârșitul primului act; Octavian tocmai plecase. Singură în dormitorul ei, se așează în fața toaletei cu oglindă, așa cum face în fiecare dimineață, ritualul zilnic al evaluării de sine, practicat de fiecare femeie. Se privește și, chipurile, începe să plângă. Tinerețea ei a trecut. A se observa faptul că, uitându-se în oglindă, Marschallin nu descoperă că e urâtă. Este, de fapt, la fel de frumoasă ca întotdeauna. Descoperirea ei este de natură morală, adică o descoperire a propriei imaginații. De fapt, ea nu vede cu adevărat nimic, dar asta nu face ca descoperirea ei să fie mai puțin devastatoare. Curajoasă, ia o decizie dureroasă și galantă. Va aranja lucrurile astfel încât dragul ei Octavian să se îndrăgostească de o femeie de vârsta lui. Trebuie să fie realistă. Ea nu mai este eligibilă. Acum este „bătrâna Marschallin”.

Strauss a scris opera în 1910. Iubitorii de operă contemporani sunt mai degrabă șocați când descoperă libreta care indică vârsta lui Marschallin: treizeci și patru de ani. Astăzi, tolul acesta este cântat de o soprană aflată aproape sau chiar trecută de cincizeci de ani. Jucată de o cântăreață atrăgătoare de treizeci și patru de ani, durerea lui Marschallin ar părea pură nevroză, chiar ridicolă. Puține femei din zilele noastre se consideră, la treizeci și patru de ani, bătrâne, complet descalificate pentru dragoste. Vârsta pensionării a crescut, în tandem cu creșterea bruscă a speranței de viață pentru toată lumea, în ultimele câteva generații. Forma în care femeile își simt viața rămâne neschimbată. În mod inevitabil se apropie un moment în care trebuie să se resemneze cu faptul că sunt „prea bătrâne”. Iar momentul acela este invariabil, obiectiv, prematur.

Pentru generațiile anterioare, renunțarea venea încă și mai devreme. Acum cincizeci de ani, o femeie de patruzeci nu era doar în vârstă, ci bătrână de-a dreptul, trecută. Orice luptă ar fi fost inutilă. Astăzi, capitularea în fața vârstei nu mai are o dată fixă. Criza vârstei (și vorbesc doar de femeile din țările bogate) începe mai devreme, dar durează mai mult; se propagă asupra celei mai lungi perioade din viața unei femei. Nici nu-i nevoie ca o femeie să fie măcar aproape de ceea ce, rezonabil, ar putea fi considerată bătrânețe pentru a se îngrijora cu privire la vârsta ei, pentru a începe să mintă (sau să fie tentată să o facă). Criza poate începe oricând. Orarul ei depinde de amestecul de vulnerabilitate („nevroză”) personală și de balansul convențiilor sociale. Unele femei nu au prima criză înainte de treizeci. Nimeni nu scapă de un abominabil șoc după patruzeci. Fiecare aniversare, dar în special acelea care anunță începutul unui nou deceniu (pentru că numerele rotunde au o autoritate specială) aduce cu ea o nouă înfrângere. Există aproape la fel de multă durere în anticipație ca și în realitate. Douăzeci și nouă a ajuns să fie o vârstă grețoasă din momentul în care, cu aproximativ o generație în urmă, sfârșitul oficial al tinereții s-a târât până la treizeci. Împlinirea vârstei de treizeci și nouă nu-i nici ea ușoară – un an întreg în care meditezi într-o sumbră uluială la faptul că stai pe pragul vârstei de mijloc. Granițele sunt arbitrare, dar asta nu le scade din putere. Deși la aniversarea de patruzeci, o femeie nu arată aproape cu nimic diferit de când avea treizeci și nouă, ziua pare un punct de cotitură. Dar cu mult înainte de a deveni o femeie de patruzeci, s-a întărit singură împotriva depresiei care urma să vină. Una dintre cele mai mare tragedii din viața fiecărei femei este, pur și simplu, îmbătrânirea; cu siguranță, este și cea mai lungă dintre tragedii.

Îmbătrânirea nu este o sentință fixă. Reprezintă o criză care nu seacă pentru că anxietatea nu se consumă cu adevărat niciodată. Fiind o criză a imaginației mai degrabă decât una din „viața reală”, are obiceiul de a se repeta la nesfârșit. Teritoriul îmbătrânirii, spre deosebire de cel al bătrâneții reale, nu are granițe imuabile. Până la un anumit punct, poate fi definită după bunul plac. La începerea fiecărui deceniu de viață, după depășirea șocului inițial, un instinct dulce și disperat de supraviețuire ajută fiecare femeie să întindă granițele până în deceniul următor. În ultimii ani de adolescență, treizeci pare sfârșitul vieții. La treizeci, sentința se amână până la patruzeci. La patruzeci, încă se mai acordă alți zece ani.

Îmi amintesc cum plângea cea mai apropiată prietenă de-ale mele din facultate în ziua în care a împlinit douăzeci și unu de ani. „Cea mai bună parte a vieții mele s-a terminat. Nu mai sunt tânără.” Era în ultimul an, aproape de absolvire. Eu am fost un boboc precoce, am început facultatea la șaisprezece ani. Perplexă cum eram, am făcut un efort jalnic de a o consola, spunându-i că nu credeam că la douăzeci și unu este chiar așa de bătrână. De fapt, nu înțelegeam deloc ce poate fi atât de demoralizator la împlinirea acestei vârste. Pentru mine însemna ceva minunat: că doar tu decizi pentru tine, că ești liberă. La șaisprezece ani eram prea tânără pentru a observa și a mă deruta felul ambivalent, slab, în care societatea impune unei femei să nu se mai perceapă ca fată, ci să înceapă să se gândească la sine ca fiind femeie (În America, această impunere poate fi amânată acum până la vârsta de treizeci de ani sau chiar mai mult.) Chiar dacă suferința ei mi se părea absurdă, trebuia să-mi dau seama că, în cazul unui băiat care împlinește douăzeci și unu, acest fapt nu ar fi doar absurd, ci inimaginabil. Doar pe femei le îngrijorează vârsta cu asemenea nebunie și patos. Și, bineînțeles, așa cum se întâmplă cu toate crizele neautentice care, prin urmare, se repetă compulsiv (pentru că pericolul este în mare parte fictiv, o otravă a imaginației), această prietenă a continuat să treacă prin aceeași, iar și iar, de fiecare dată ca și cum ar fi fost prima.

Am participat și la aniversarea sa de treizeci de ani. O veterană a nenumărate aventuri amoroase, ea și-a petrecut cea mai mare parte a vieții de după douăzeci de ani în străinătate și tocmai se întorsese în Statele Unite. Dacă, atunci când am cunoscut-o, arăta bine, acum era de-a dreptul frumoasă. Am tachinat-o amintindu-i de lacrimile pe care le vărsase când împlinise douăzeci și unu. Ea a râs și a pretins că nu-și amintea. Dar treizeci, a continuat cu regret, este cu adevărat sfârșitul. Curând după aceea s-a căsătorit. Prietena mea are acum patruzeci și patru. Deși nu se mai încadrează în ceea ce oamenii ar numi „frumoasă”, arată încă izbitor de bine, este șarmantă și plină de viață. Predă la o școală elementară. Soțul ei, care este cu douăzeci de ani mai în vârstă decât ea, este marinat comerciant și au un copil de nouă ani. Câteodată, când soțul ei este plecat, își găsește un iubit. Mi-a spus recent că aniversarea de patruzeci a fost cea mai supărătoare dintre toate (lipsisem de la ea) și, deși îi mai rămân doar câțiva ani, plănuiește să se bucure de ei cât încă îi mai are. A devenit una dintre acele femei care nu scapă nicio ocazie care i se oferă într-o conversație pentru a menționa cât este de bătrână, într-un spirit de bravură combinată cu autocompătimire, care nu este foarte diferit de starea femeilor care mint cu regularitate când își spun vârsta. Dar acum o roade mai puțin îmbătrânirea decât acum douăzeci de ani. Nașterea unui copil, mai ales la o vârstă relativ târzie, după treizeci de ani, a ajutat-o, cu siguranță, să se împace cu vârsta. Am o bănuială că la cincizeci va amâna cu și mai mult curaj momentul resemnării.

Prietena mea este una dintre victimele mai norocoase și puternice ale crizei îmbătrânirii. Majoritatea femeilor nu sunt la fel de vioaie și nici atât de comice în inocența suferinței. Dar aproape toate femeile trec printr-o versiune a acestei suferințe: o sechestrare recurentă a imaginației care începe, de obicei, la o vârstă timpurie, și în care se proiectează pe sine într-o ecuație din care pierd. Condamnate la a nu fi niciodată pe deplin adulți, femeile sunt considerate obsolete mult mai devreme decât bărbații. De fapt, majoritatea femeilor nu se eliberează și nu se exprimă aproape complet din punct de vedere sexual până la treizeci de ani. (Abia atunci femeile se maturizează sexual, cu siguranță mult mai târziu decât bărbații, și nu din pricina vreunor motive biologic înnăscute, ci pentru că această cultură retardează femeile. Negându-li-se majoritatea formelor de eliberare a energiei sexuale permise bărbaților, atât le ia multor femei să se lepede de inhibiții.) Vârsta la care s-au maturizat din punct de vedere sexual este exact cea la care încep să fie descalificate ca persoane atrăgătoare sexual. Dublul standard al vârstei jefuiesc femeile de toți anii aceia, între treizeci și cinci și cincizeci, care ar putea fi cei mai buni ai vieții lor sexuale.

Femeile se așteaptă adesea să fie flatate de bărbați, iar măsura în care încrederea lor de sine depinde de această măgulire reflectă gradul adânc de debilitare psihologică cauzat femeilor de acest dublu standard. La presiunea de arăta cât mai tânăr, pe o perioadă cât mai lungă, care o simte oricine în această societate, se adaugă valorile „feminității”, care suprapun atractivitatea sexuală a femeilor anume peste valorile tinereții. Dorința de a avea „vârsta potrivită” pune pe femei o presiune pe care nu au simțit-o bărbații niciodată. O parte mult mai consistență a stimei de sine și a plăcerii vieții este amenințată atunci când femeia trece de tinerețe. Majoritatea bărbaților resimt îmbătrânirea cu regret, neliniște, dar majoritatea femeilor o resimt încă și mai dureros: cu rușine. Îmbătrânirea este destinul unui bărbat, ceva este sortit să i se întâmple pentru că este o ființă umană. Pentru o femeie, îmbătrânirea nu este doar destinul ei. Pentru că o femeie este acel tip de ființă umană definită într-un mod mai limitat, îmbătrânirea este și vulnerabilitatea ei.

@ Maria Lupan on Unsplash

A fi o femeie înseamnă a fi o actriță. A fi feminină este un soi de teatru, cu costumele, decorul, luminile și gesturile sale stilizate specifice. Din primii ani ai copilăriei, femeile sunt instruite să aibă grijă de aparența lor într-un mod patologic exagerat, fiind profund mutilate (până la limita la care nu mai corespund categoriei de adulți de primă mână) de stresul enorm care se pune pe ele pentru a prezenta ca obiecte atrăgătoare fizic. Femeile se uită în oglindă mai des decât o fac bărbații. Este practic datoria lor să se uite la ele, și să se uite des. Cu certitudine, o femeie care nu este narcisistă este considerată nefeminină. Iar o femeie care petrece efectiv cea mai mare parte a timpului având grijă și cumpărând obiecte care să-i flateze aparența fizică nu este privită în societate drept ceea ce este: un soi de idiot moral. Este considerată a fi cât se poate de normală și chiar invidiată de alte femei care trebuie să-și petreacă timpul la joburi sau având grijă de familii numeroase. Afișarea narcisismului este o permanentă. Se așteaptă de la o femeie să dispară de mai multe ori într-o seară – la restaurant, petrecere, în timpul unei opere de teatru, al unei vizite sociale – doar pentru a-și verifica înfățișarea, pentru a se asigura că machiajul și părul ei sunt în regulă, că hainele nu sunt pătate, șifonate sau nu se așază cum trebuie. Este acceptată chiar și executarea acestei operațiuni în public. La masă, într-un restaurant, la momentul servirii cafelei, o femeie își deschide oglinda de poșetă, își aranjează machiajul și părul fără nicio stinghereală în fața soțului sau a prietenilor săi.

Tot acest comportament, luat drept „vanitate” firească la o femeie, l-ar face pe un bărbat să arate ridicol. Femeile sunt mult mai vanitoase decât bărbații din cauza presiunii neostoite care li se impută, de a avea tot timpul o înfățișare de un anumit standard. Ceea ce face presiunea încă și mai apăsătoare este că există, de fapt, câteva standarde. Bărbații se prezintă ca un corp și o față, un tot fizic. Femeile sunt împărțite între față și corp, fiecare judecat după standarde oarecum diferite. Ceea ce-i important la o față este să fie frumoasă. Ceea ce-i important la un corp sunt, de fapt, două lucruri care (în funcție de modă și gust) pot fi chiar incompatibile: în primul rând, să fie dezirabil, iar în al doilea rând, să fie frumos. Adesea, bărbații se simt atrași sexual de femei mult mai degrabă datorită corpului decât a feței lor. Trăsăturile care stârnesc dorință, cum ar fi excesul de carne, nu se potrivesc întotdeauna celor pe care moda le decretează ca frumoase. (De exemplu, corpul ideal al unei femei, promovat în ultimii ani de publicitate, este extrem de slab: genul de corp care arată mai bine îmbrăcat decât dezbrăcat.) Dar femeile se preocupă de înfățișarea lor nu doar pentru a trezi dorință bărbaților, ci și pentru a crea o anumită imagine prin care, ca mod indirect de a trezi dorință, își declară valoarea. Valoarea unei femei stă în felul în care se reprezintă, care depinde mai mult de față decât de corp. În apărarea legilor simplei atracții sexuale, femeile nu dedică multă atenție corpurilor. Binecunoscutul narcisism „normal” pe care femeile îl afișează – timpul petrecut în fața oglinzii – este folosit în principal pentru a se ocupa de față și păr.

Femeile nu au doar chipuri, așa cum au bărbații; ele se identifică cu chipurile lor. Bărbații au, însă, o relație naturală cu fețele lor. Cu certitudine, și lor le pasă dacă arată bine sau nu. Suferă când au acnee, urechi proeminente, ochi mici; detestă să chelească. Dar frumusețea chipului unui bărbat are o plajă de expresie mult mai largă. Fața unui bărbat este definită ca ceva care, practic, nu trebuie manipulat; tot ce are de făcut cu ea este să o păstreze curată. Poate să facă uz de opțiunile de ornament pe care i le oferă natura: o barbă, o mustață, un păr mai lung sau mai scurt. Dar nu se așteaptă de la el să se deghizeze, ci să arate așa cum este „în realitate”. Un bărbat trăiește prin chipul lui, pe care își înregistrează etapele progresive ale vieții. Și din moment ce nu își modifică fața, aceasta nu este separată de corp, ci parte a lui, considerată atrăgătoare în funcție de impresia de virilitate și energie pe care o dă. La polul opus, fața unei femei este, potențial, separată de corp. Chipul ei este pânza pe care pictează un portret revizuit, corectat, al său. una dintre regulile acestei creații este că fața nu arată ceea ce ea nu vrea să arate. Fața ei este o emblemă, un simbol, un steag. Modul în care își aranjează părul, tipul de machiaj pe care îl folosește, calitatea tenului – toate acestea nu sunt semne ale felului în care arată „în realitate”, ci a celui în care cere să fie tratată de ceilalți, în special de bărbați. Ei îi definesc statutul de „obiect”.

Femeile sunt penalizate mult mai aspru decât bărbații pentru schimbările normale pe care vârsta le consemnează pe fiecare chip uman. Din încă fragedă adolescență, fetele sunt avertizate să își protejeze chipurile de grijă și lacrimi. Mamele le spun fiicelor (dar niciodată fiilor): ești urâtă când plângi. Nu citi prea mult. Plânsul, încruntarea, uitatul cruciș, chiar și râsul sunt toate activități umane care lasă „linii”. La un bărbat, același mod de a-și folosi fața este văzut cu ochi foarte buni. Pe fața unui bărbat, liniile sunt considerate semne de „caracter”. Ele indică tăria emoțională, maturitatea, calități mult mai stimate la bărbați decât la femei. (Ele arată că bărbatul „a trăit”). Chiar și cicatricile sunt adesea văzute ca atractive; și ele pot adăuga „caracter” pe fața unui bărbat. Dar liniile îmbătrânirii, cicatricile, chiar și un mic semn din naștere de pe fața unei femei, sunt întotdeauna privite drept nefericite cusururi. De fapt, oamenii consideră că, la bărbați, caracterul reprezintă ceva diferit decât la femei. Caracterul unei femei este considerat înnăscut, static, nu produs al experienței, al anilor și al acțiunilor ei. Fața unei femei este apreciată atâta vreme cât rămâne neschimbată de (sau ascunde semnele) emoțiilor sale, ale asumărilor de risc fizic. În mod ideal, ea ar trebui să fie o mască – neschimbătoare, de nemarcat. Chipul lui Garbo este modelul feței feminine. Pentru că femeile sunt legitimate de fețe într-o măsură mult mai mare decât bărbații, iar fața ideală a unei femei este cea „perfectă”, un accident care desfigurează o femeie este văzut ca o calamitate. Un nas spart, o cicatrice sau un semn de arsură, deși regretabil la un bărbat, reprezintă o rană psihologică teribilă pentru o femeie; îi diminuează valoarea în mod obiectiv. (Așa cum se știe, cei mai mulți clienți ai operațiilor plastice sunt femei.)

Ambele sexe aspiră la un ideal fizic, dar ceea ce se așteaptă de la băieți și de la fete implică o relație morală foarte diferită cu sinele. Băieții sunt încurajați să-și dezvolte corpurile și să le privească drept instrumente care pot fi îmbunătățite. Ei își creează sinele masculin în mare parte prin exerciții și sport care întăresc corpul și sporesc sentimentul de competiție; hainele au un rol secundar în atractivitatea corpurilor lor. Fetele nu sunt încurajate în mod special să își dezvolte corpurile prin nicio activitate, grea sau ușoară, iar forța fizică și rezistența la o femeie nu sunt calități apreciate deloc. Creația sinelui feminin se realizează mai alte prin haine și alte simboluri ce confirmă fiecare efort al fetelor de a arăta atrăgătoare și angajamentul lor de a se face plăcute. Când băieții devin bărbați, uneori, continuă pentru o vreme să practice un sport sau să facă exerciții (în special dacă au joburi sedentare). Majoritatea abandonează preocuparea pentru înfățișare, învățați fiind să accepte mai mult sau mai puțin cursul firesc al naturii. (Unii reîncep să facă sport după patruzeci pentru a slăbi, dar mai degrabă din motive de sănătate – în țările bogate ne confruntăm cu o frică epidemică de infarct în rândul bărbaților de vârsta a doua – nu din motive cosmetice.) Pentru că una dintre normele „feminității” în această societate este preocuparea pentru propria înfățișare, „masculinitate” înseamnă să nu îți pese prea mult de cum arăți.

Societatea aceasta permite bărbaților relații mult mai încurajatoare cu corpurile lor decât femeilor. Bărbații se simt mult mai „acasă” în corpurile lor, indiferent dacă le tratează cu lejeritate sau le folosesc în mod agresiv. Corpul unui bărbat este definit ca fiind un corp puternic. Nu conține nicio contradicție între ce se simte ca fiind atrăgător și ce este atrăgător în mod practic. Oentru a fi considerat atrăgător, corpul unei femei trebuie definit ca fragil, ușor. (De aceea, pe femei le îngrijorează îngrășarea mai mult decât pe bărbați.) Atunci când fac exerciții, femeile le evită pe cele care le-ar dezvolta mușchii, în special în partea superioară a brațelor. A fi „feminină” înseamnă să arăți fragilă, slabă. Așadar, corpul feminin ideal este unul care nu poate fi de mare folos în muncile grele ale acestei lumi și unul care trebuie continuu „apărat”. Femeile nu își dezvoltă corpurile în felul în care o fac bărbații. După ce corpul unei femei și-a atins forma acceptabilă sexual, în ultimii ani de adolescență, orice dezvoltare ulterioară este considerată negativă. Și se consideră iresponsabil din partea femeilor să facă ceea ce pentru un bărbat este normal: să lase, pur și simplu, ca înfățișarea lor să se dezvolte fără să intervină. Foarte probabil, începutul tinereții va fi cel în care se vor apropia cel mai mult de imaginea ideală – față subțire, piele fină și fermă, musculatură slabă, mișcări grațioasă. Treaba lor este apoi să încerce să își păstreze această imagine, neschimbată, pentru un timp cât mai îndelungat posibil. Nu se pune problema să aducă îmbunătățiri. Femeile își protejează corpul – să nu devină mai dur, mai aspru, să nu se îngrașe. Îl conservă. (Poate faptul că femeile din societatea modernă tind să aibă viziuni politice mai conservative decât bărbații derivă din această relație profund conservatoare cu corpurile lor.)

În viața femeilor din această societate, perioada de mândrie, de onestitate naturală, de înflorire dezinvoltă, este scurtă. După depășirea tinereții, femeile sunt condamnate să se inventeze (și să se mențină) împotriva incursiunilor vârstei. Cele mai multe calități fizice privite ca atrăgătoare la femei se deteriorează mult mai devreme în viață decât la bărbați. Cu siguranță, ele se pierd destul de repede pe scala naturală a transformării corporale. „Femininul”  este moale, rotund, fără păr, fără linii, moale, fără mușchi – imaginea fetei foarte tinere, caracteristicile persoanei slabe, vulnerabile; trăsături de eunuc, așa cum spunea Germaine Greer. De fapt perioada în care această înfățișare este fiziologic naturală este foarte scurtă, de doar câțiva ani, între ultima perioada a adolescenței și primii ani după douăzeci. Doar atunci o femeie poate arăta așa fără să se ajusteze sau să se acopere. După aceea, femeile se înrolează într-un efort donquijotean, încercând să reducă prăpastia dintre imaginea impusă de societate (cu privire la ce-i atrăgător la o femeie) și evoluția naturii.

Femeile au o relație mult mai intimă cu îmbătrânirea decât bărbații pur și simplu pentru că una dintre ocupațiile acceptate „ale femeilor” este corvoada de a-și ascunde semnele îmbătrânirii de pe față și corp. Validitatea sexuală a femeilor depinde, până la un anumit punct, de cât de bine se ascund aceste schimbări naturale. După adolescență, femeile devin îngrijitoarele corpurilor și fețelor lor, urmând o strategie defensivă în mod esențial: o operație de menținere. Pentru a întârzia procesul sau a masca aceste dezvoltări care, biologic, sunt cât se poate de normale, există o gălăgie de produse în borcane și tuburi, o ramură a chirurgiei, un batalion de coafeze, maseuri, consilieri nutriționali și alte categorii profesionale. Proporții foarte mari din energia femeilor sunt deviate către acest efort pasional și corupător de a învinge natura: de a menține o înfățișare ideală, statică, împotriva progresului vârstei. Colapsul unui asemenea proiect este doar o chestiune de timp. Inevitabil, înfățișarea fizică a unei femei se dezvoltă mai departe de forma sa din tinerețe. Nu contează cât de exotice sunt cremele sau cât de stricte dietele, nimeni nu își poate păstra fața neridată sau talia subțire la nesfârșit. Purtatul sarcinii vine și el cu o taxă: trunchiul se îngroașă; pielea se întinde. Nu există niciun mod prin care poți împiedica anumite linii să apară în jurul ochilor și al buzelor. De la treizeci încolo, pielea își pierde treptat tonusul. La femei, acest proces cât se poate de natural este văzut ca o înfrângere umilitoare, în timp ce, aceleași schimbări fizice la bărbați, nu par nimănui teribil de neatrăgătoare. Bărbaților „li se permite” să arate mai în vârstă fără să fie penalizați sexual.

Prin urmare, motivul pentru care femeile resimt îmbătrânirea într-un mod mai dureros decât bărbații nu este doar pentru că le pasă mai mult decât acestora de cum arată. Și bărbaților le pasă de înfățișarea lor și vor să fie atrăgători, dar, de vreme ce treaba bărbaților este de a fi și a face, și nu neapărat de a se arăta în vreun fel anume, standardele înfățișării sunt mult mai puțin precise. Standardele pentru ce este considerat atrăgător la un bărbat sunt permisive; ei se conformează cu ceea ce este posibil sau „natural” pe parcursul întregii vieți. Standardele pentru femei se pun de-a curmezișul naturii, iar efortul de a le corespunde fie și doar aproximativ ocupă considerabil de mult efort și timp. Femeile trebuie să facă tot ce pot ca să fie frumoasă. Suportă presiuni sociale puternice ca, cel puțin, să nu fie urâte. Norocul unei femei depinde, mult mai mult decât cel al unui bărbat, de a arăta cel puțin „acceptabil”. Bărbații nu sunt victimele acestei presiuni. Frumusețea la un bărbat este un bonus, nu o necesitate psihologică pentru o stimă de sine normală.

În spatele penalizării pentru îmbătrânire mult mai aspre în cazul femeilor femeilor se află faptul că, în această cultură, oamenii sunt, pur și simplu, mult mai puțin toleranți privind urâțenia la femei decât la bărbați. O femeie urâtă nu trezește niciodată simplă repulsie. Urâțenia ei este resimțită de toată lumea, femei și bărbați, ca fiind ușor stânjenitoare. Și multe cusururi considerate urâte pe fața unei femei sunt destul de tolerate pe cea a unui bărbat. Insist pe faptul că acest lucru nu este se întâmplă pentru că standardele pentru femei și bărbați sunt diferite, ci pentru că standardele estetice pentru cele dintâi sunt mult mai înalte, mai înguste, decât cele propuse pentru bărbați.

Frumusețea, treaba femeilor în această societate, este teatrul subjugării lor. Doar unul este standardul de frumusețe feminină acceptat: fata. Marele avantaj pe care îl au bărbații în cultura noastră este că le permite două standarde de frumusețe: băiatul și bărbatul. Frumusețea unui băiat seamănă cu frumusețea unei fete. În cazul ambelor sexe este vorba de un tip de frumusețe fragilă care înflorește în mod natural doar în timpuriul ciclului vieții. Bărbații au voie să se accepte pe sine și sub un alt standard de înfățișare – mai masiv, mai dur, mai solid. Un bărbat nu suferă atunci când își pierde pielea moale, fără linii și fără păr a băiatului pentru că nu face decât să schimbe un standard de atractivitate pe altul: pielea închisă la culoare de pe fața unui bărbat, asprită de bărbieritul zilnic, afișând mărcile emoțiilor și ridurile firești ale vârstei. Pentru femei nu există niciun echivalent al acestui standard. Unicul standard de frumusețe la femei ordona că ele trebuie să își păstreze pielea de fete.

Asta nu înseamnă că femeile în vârstă nu sunt frumoase. Dar standardul de frumusețe la femeile de orice vârstă este capacitatea lor de a conserva sau sau stimula aspectul tinereții. Femeia minune de șaizeci de ani care este încă frumoasă este, cu siguranță, datoare genelor ei. Îmbătrânirea întârziată, la fel ca și frumusețea fizică, tinde să se moștenească. Dar prea rar natura oferă suficient pentru a răspunde standardelor culturale. Majoritatea femeilor care au reușit să amâne trecerea anilor sunt femeile bogate, cu timp liber suficient pe care să-l dedice îngrijirii. Adesea, ele sunt actrițe. (Adică femei foarte bine plătite pentru a practica la nivel profesional ceea ce restul femeilor fac la nivel de amatoare.) Asemenea femei, precum Mae West, Dietrich, Stella Adler, Dolores Del Rio, nu contestă regula relației dintre frumusețe și vârstă la femei. Ele sunt admirate tocmai pentru că sunt excepții, pentru că au reușit (sau cel puțin așa arată fotografiile) să fenteze natura. Asemenea miracole, excepțiile naturii (cu ajutorul artei și a privilegiului social), nu fac decât să confirme regula, pentru că ceea ce face ca aceste femei să ne pară frumoase este tocmai faptul că nu își arată vârsta reală. Societatea nu lasă, în imaginația noastră, niciun loc femeilor frumoase și în vârstă care arată, într-adevăr, ca femei în vârstă – o femei care ar putea arăta precum Picasso la nouăzeci de ani, fotografiată afară, pe proprietatea ei din sudul Franței, purtând doar pantaloni scurți și sandale. Nimeni nu își imaginează că o asemenea femeie există. Chiar și excepțiile speciale – Mae Wet & Co – sunt întotdeauna fotografiate în interior, sub o iluminare vicleană, din unghiurile cele mai favorabile și cât se poate de îmbrăcate. Ceea ce se subînțelege este că nu ar da bine în fața unei examinări mai minuțioase. Ideea că o femeie în vârstă în costum de baie ar putea fi atrăgătoare, sau măcar acceptabilă, este de neconceput. O femeie în vârstă este, prin definiție, repulsivă – în afara situației în care, desigur, nu arată deloc bătrână. Corpul unei femei bătrâne, spre deosebire de cel al unui bătrân, este întotdeauna perceput ca un corp care nu mai poate fi afișat, oferit, dezvelit. În cel mai bun caz, poate apărea în costum. Pe oameni încă îi neliniștește gândul la ce ar vedea dacă i-ar cădea masca, dacă s-ar dezbrăca.

Așadar, scopul pentru care femeile se îmbracă cu atenție, se machiază, își vopsesc părul, țin diete dureroase, își fac face-lifting nu este doar acela de a fi atrăgătoare. Acestea sunt moduri de a se apăra împotriva nivelului profund de dezaprobare care poate lua forma aversiunii. Dublul standard al vârstei transformă viața femeilor într-un marș neînduplecat către o condiție în care ele nu sunt doar neatrăgătoare, ci dezgustătoare. Cea mai profundă teroare din viața unei femei este momentul reprezentat de o statuie a lui Rodin, numită Bătrânețea, în care o bătrână dezbrăcată stă așezată și își contemplă în mod patetic corpul plat, respingător și ruinat. Îmbătrânirea la femei este un proces prin care devin obscene sexual, din cauza sânilor flesci, a gâtului ridat, a mâinilor pătate, a părului alb și rar, a trunchiului fără talie, a picioarelor pline de vene – toate acestea, la o femeie, se simt obscene. În cele mai grele momente ale imaginației noastre, această transformare poate avea loc cu o viteză înspăimântătoare – ca în sfârșitul filmului Ultimul orizont, când la câteva minute după ce frumoasa tânără este purtată de iubitul ei în afara din Shangri-La, se transformă într-o zgripțuroaică ofilită și repulsivă. Nu există niciun coșmar echivalent despre bărbați. Acesta este motivul pentru care, oricât de mult s-ar preocupa un bărbat de înfățișarea lui, această preocupare nu poate atinge niciodată același nivel de disperare ca la femei. Atunci când bărbații se îmbracă la modă sau, recent, chiar folosesc cosmetice, nu așteaptă același lucru de la haine și machiaje. O cremă de față, un parfum, un deodorant sau un spray de par, folosit de un bărbat, nu face parte dintr-o deghizare. Bărbații nu simt nevoia să se deghizeze pentru a se apăra de semnele moral dezaprobate ale îmbătrânirii, pentru a fenta perimarea sexuală prematură, pentru a ascunde îmbătrânirea ca și cum ar fi o obscenitate. Bărbații nu sunt subiecții repulsiei prost ascunse pe care această cultură o exprimă față de corpul femeii, atunci când nu se află în forma sa moale, tinerească, fermă, fără miros și fără cusur. 

Una dintre atitudinile care pedepsesc cel mai sever femeile este groaza viscerală resimțită în fața cărnii de femeie în vârstă. Aceasta scoate la iveală o frică radicală de femei, instalată adânc în această cultură, o demonizare a femeilor care s-a cristalizat în caricaturi atât de mitice, precum scorpia, zgripțuroaica, vampa sau vrăjitoarea. Câteva secole de fobie de vrăjitoare, timp în care a avut loc unul dintre cele mai crude programe de exterminare desfășurate vreodată de cultura vestică, sugerează ceva din extremul acestei frici. Femeile bătrâne percepute ca respingătoare este unul dintre cele mai profunde sentimente erotice și estetice din cultura noastră. Iar femeile o împărtășesc în aceeași măsură ca și bărbații. (Ca regulă generală, opresorii le neagă oprimaților standardele proprii, „native” de frumusețe, iar aceștia ajung convinși că sunt, într-adevăr, urâți.) Modul în care femeile sunt afectate psihologic de această idee misogină a frumuseții este similară celei în care imaginea negrilor a fost deformată într-o societate care, până acum, a definit frumusețea prin albul pielii. Anumite teste psihologice făcute acum câțiva ani pe copii de culoare din Statele Unite arată cât de devreme și de adânc încorporează standardele albe de frumusețe. Practic toți copiii au exprimat fantezii care indicau că oamenii negri erau considerați urâți, cu aspect comic, murdari, brutali. Majoritatea femeilor sunt infectate de o ură de sine similară. Asemenea bărbaților, ei consideră că îmbătrânirea femeilor este mai „urâtă” decât cea a bărbaților.

Acest tabu estetic funcționează, în atitudinile sexuale, ca un tabu rasial. În societatea noastră, majoritatea oamenilor simt o oroare involuntară față de carne atunci când își imaginează o femeie de vârstă medie făcând dragoste cu un bărbat tânăr – la fel cum mulți albi se înfioară la gândul unei femei albe în pat cu un bărbat negru. Banala drama în care un bărbat de cincizeci de ani își părăsește nevasta de patruzeci și cinci pentru o prietenă de douăzeci și opt nu vine la pachet cu o revoltă sexuală, oricâtă înțelegere ar avea oamenii pentru soția abandonată. Din contră. Toată lumea „înțelege”. Toată lumea știe că bărbaților le plac fetele și că adesea femeile tinere vor bărbați de vârsta a doua. Dar nimeni nu „înțelege” situația inversă. O femeie de patruzeci și cinci care își lasă soțul de cincizeci pentru un iubit de douăzeci și opt este, la un nivel foarte profund de sentimente, scandalos din punct de vedere social și sexual. Nimeni nu se opune unui cuplu romantic în care bărbatul are cu cel puțin douăzeci de ani mai mult. Asemenea cuplurilor din filme, precum Joanne Dru și John Cotten, Audrey Hepburn și Cary Grant, Jaen Fonda și Yves mOntand, Catherine Deneuve și Marcello Mastroianni; ca și în viața reală, acestea sunt cupluri atrăgătoare și perfect plauzibile. Când diferența de vârstă se exprimă în sens opus, oamenii rămân perplecși, sunt rușinați și de-a dreptul șocați. (Să ne amintim de Joan Crawford și Cliff Robertson din Autumn Leaves. Dar o asemenea poveste de dragoste este atât de problematică încât rar figurează în filme, iar când o face, totuși, ia forma poveștii melancolice a unui eșec.) Perspectiva obișnuită asupra situației în care o femeie de patruzeci și un bărbat de douăzeci de ani, sau o femeie de cincizeci și un bărbat de treizeci, este aceea că bărbatul își caută o mamă, nu o soție. Nimeni nu crede că o asemenea căsătorie va dura. Se consideră normal ca o femeie să răspundă erotic și romantic unul bărbat care, în privința vârstei i-ar putea fi tată. Un bărbat care se îndrăgostește de o femeie care, indiferent de cât este de atrăgătoare, este suficient de în vârstă ca să-i fie mamă, este considerat extrem de nevrotic (eticheta la modă este cea de victimă a „complexului lui Oedip”) dacă nu chiar ușor dezgustător.

Cu cât este mai mare diferența de vârstă dintre partenerii unui cuplu, cu atât este mai clară prejudecata împotriva femeilor. Când bărbați în vârstă precum Justice Douglas, Picasso, Strom Thurmond, Onassis, Chaplin sau Pablo Casals își iau soții cu treizeci, patruzeci, cincizeci de ani mai tinere decât ei, oamenii îi apreciază aceste evenimente drept remarcabile, poate puțin exagerate, dar plauzibile. Pentru a-și explica asemenea perechi, le atribuie bărbaților, nu fără invidie, o virilitate și un șarm ieșite din comun. Deși frumos nu poate fi, bărbatul este celebru, iar celebritatea este înțeleasă ca mod de sporire a atractivității în rândul femeilor. Oamenii își închipuie că tânăra lui soție,cu respect față de reușitele bătrânului ei soț, este mai mult decât bucuroasă să-i devină ajutor. Pentru un bărbat, o căsătorie la o vârstă târzie este întotdeauna o publicitate favorabilă, care sporește impresia că, în ciuda vârstei lui avansate, merită încă atenție; este un semn al vitalității constante reflectate, chipurile, și în arta sa, în afaceri sau în cariera politică. Dar o femeie în vârstă care se căsătorește cu un bărbat tânăr este percepută destul de diferit. Ea va fi nesocotit un tabu fioros, iar curajul ei nu va primi niciun credit. Departe de a fi admirată pentru vitalitatea ei, va fi probabil catalogată drept prădătoare, încăpățânată, egoistă și exibiționistă. În același timp, va fi compătimită, din moment ce o asemenea căsătorie ar fi considerată o dovadă clară a senilității ei. Dacă femeia în cauză are o carieră convențională, este femeie de afaceri sau ocupă o poziție publică, ea va suferi de oprobriu în cel mai scurt timp. Însăși credibilitatea ei ca profesionist va avea de suferit, pentru că oamenii ar bănui imediat că tânărul soț ar putea avea o influență inoportună asupra ei. „Respectabilitatea” ei ar fi, cu certitudine, compromisă. Singurele femei în vârstă cunoscute care îmi vin în minte că au îndrăznit să încheie astfel de căsătorii, chiar dacă abia la finalul vieții, George Eliot, Colette, Edith Piaf, au aparținut acelei categorii de oameni, artiste creative, cărora societatea le acordă licență specială pentru a se purta scandalos. Se consideră scandalos ca o femeie să ignore faptul că este bătrână și, prin urmare, prea urâtă pentru un bărbat tânăr. Înfățișarea ei și o anumită condiție fizică stabilesc nivelul de dezirabilitate al femeii, și nu talentele sau nevoile ei. Nu se așteaptă de la femei să fie „potente”. O căsătorie între o femeie bătrână și un bărbat tânăr răstoarnă însăși regula fundamentală a relațiilor între cele două sexe, adică: oricare ar fi varietatea situațiilor, bărbatul este cel care domină. Pretențiile lui au întâietate. Se așteaptă ca femeile să fie asociate și companioane ale bărbaților, dar nu egalii lor – iar superioare, niciodată. Femeilor li se impută să rămână într-o stare de permanentă „minoritate”.

Convenția conform căreia soțiile ar trebui să fie mai tinere decât soții legitimează foarte puternic acest statut de „minoritate”, din moment ce superioritatea de etate poartă cu sine, în orice relație, o anumită doză de putere și autoritate. Nu există nicio lege în privința acestei chestiuni, bineînțeles. Acestei convenții i se acordă ascultare pentru că, procedând altfel, te simți ca și cum faci ceva urât sau de prost gust. Toată lumea simte, la nivel intuitiv, corectitudinea estetică a unei căsătorii în care bărbatul este mai în vârstă decât femeia, ceea ce înseamnă că orice căsătorie în care femeia este cea în vârstă creează o imagine dubioasă și mai puțin plăcută. Toată lumea este dependentă de plăcerea vizuală pe care femeile le oferă atunci când îndeplinesc anumite cerințe estetice, de care bărbații sunt scutiți, ceea ce le obligă pe femei să lucreze la simularea tinereții, în vreme ce bărbații sunt liberi să îmbătrânească. La un nivel mai profund, toată lumea consideră că semnele de bătrânețe la femei sunt jignitoare estetic, fapt care impune o respingere automată la gândul căsătoriei dintre o femeie în vârstă și un bărbat mult mai tânăr. Situația în care femeile se află toată viață în minoritate este profund susținută de aceste perspective conformiste, la care nu se reflectează. Dar gusturile nu sunt libere, iar aprecierile asupra lor nu sunt niciodată „naturale”. Regulile gusturilor impun structurile puterii. Repulsia împotriva îmbătrânirii la femei este cea mai avansată dintr-o serie de structuri opresive (adesea deghizate drept galanterii), care blochează femeile în același loc.

Starea ideală pentru o femeie este docilitatea, care înseamnă să nu fii pe de-a-ntregul adult. Cele mai multe dintre caracteristicile apreciate ca tipic „feminine” fac parte, pur și simplu, dintr-un comportament copilăresc, imatur sau slab. Impunerea unui standard atât de scăzut și de înjositor de împlinire constituie în sine opresiune în forma sa cea mai acută – un soi de neocolonialism moral. Dar femeile nu sunt doar disprețuite de aceste valori care asigură dominația bărbaților. Ele sunt repudiate. Poate din cauză că au fost opresori atât de mult timp, foarte puțini sunt bărbații cărora le plac cu adevărat femeile (deși le iubesc în mod individual) și puțini se simt de-a dreptul confortabil sau relaxați în compania lor. Această stare incomodă apare pentru că relațiile dintre cele două sexe sunt încărcate de ipocrizie, întrucât bărbații reușesc să le iubească pe acelea pe care le domină și, prin urmare, nu le respectă. Opresorii încearcă tot timpul să-și justifice privilegiile și brutalitățile imaginându-și că cei pe care îi oprimă aparțin unui ordin inferior de civilizație sau nu sunt complet „umani”. Jupuit parțial de demnitatea sa umană firească, oprimatul capătă anumite trăsături „demonice”. Opresiunile asupra grupurilor largi de oameni au fost ancorate adânc în psihic și reînnoite constant de frici și tabuuri parțial inconștiente, de un simț al obscenului. Așadar, femeile nu le trezesc bărbaților doar dorință și afecțiune, dar și aversiune. Femeile sunt spiriduși complet domesticiți. Dar, în anumite momente și situații, ele devin străine, de neatins. Aversiunea pe care bărbații o simt, care este ascunsă în mare parte, este resimțită în modul cel mai fățiș, mai dezinhibat, în fața timpului de femeie care reprezintă cel mai mult un tabu „estetic”, o femeie care a devenit – în urma schimbărilor naturale aduse de vârstă – obscenă.

Nimic nu demonstrează mai clar vulnerabilitatea femeilor decât durerea, confuzia specifică și necinstea cu care ele trec prin actul îmbătrânirii. În lupta pe care unele femei o dau în numele tuturor, pentru ca toate să fie considerate (și să se considere pe ele însele) ca ființe umane complete – nu „doar” ca femei –, unul dintre primele rezultate la care se speră este ca femeile să devină conștiente, conștiente și indignate, de dublul standard al îmbătrânirii, de care suferă atât de necruțător.

Este de înțeles că, adesea, femeile cedează tentației de a minți cu privire la vârsta lor. Dat fiind dublul standard impus de societate, să o întrebi pe o femeie care-i este vârsta este, fără îndoială, un act de agresiune, o capcană. Minciuna este un mijloc elementar de auto-apărare, cel puțin temporar. Să te aștepți de la o femeie trecută „de o anumită vârstă” să își spună vârsta exactă – când are ocazia ca, fie prin generozitatea naturii sau șiretenia artei să treacă drept ceva mai tânără decât este – este ca și cum cum te-ai aștepta ca proprietarul unui teren să admită că proprietatea pe care o are la vânzare valorează, de fapt, mai puțin decât este cumpărătorul dispus să ofere. Dublul standard al vârstei califică femeile drept proprietate, obiecte a căror valoare scade rapid, în marșul calendarului.

Prejudecățile care se acumulează împotriva femeilor pe măsură ce îmbătrânesc reprezintă o armă importantă a privilegiului masculin. Ceea ce le conferă bărbaților o libertate în fața vârstei care le este negată femeilor este distribuția actuală inegală a rolurilor de adult între cele două sexe. Bărbații administrează în mod activ dublul standard al vârstei pentru că rolul „masculin” îi premiază cu inițiativa curtatului. Bărbații aleg; femeile sunt alese. Iar bărbații aleg femei mai tinere. Dar, deși acest sistem de inegalități este operat de bărbați, nu ar putea funcționa dacă femeile nu ar consimți. Femeile îl consolidează zdravăn prin complacerea angoasantă la minciuni.

Nu doar că femeile mint mult mai mult decât bărbații cu privire la vârstă, dar bărbații le iartă, confirmându-și astfel superioritatea. Un bărbat care minte legat vârsta lui este considerat slab, laș, „nebărbătesc”. O femeie care minte despre același lucru se comportă într-un mod acceptabil, „feminin”. Micile minciuni sunt văzute de bărbați cu indulgență, una din numeroasele indemnizații dominatoare pe care le fac femeilor. Acest fapt are aceeași importanță morală ca și acela că femeile întârzie tot timpul. Nu se așteaptă de la femei să fie sincere, punctuale, experte în mânuirea și repararea mașinăriilor, frugale, sau curajoase fizic. Se așteaptă să fie adulți de mâna a doua, într-o stare naturală de dependență recunoscătoare față de bărbați. Atâta vreme cât femeile țin seama de stereotipurile de comportament „feminin”, ele nu se pot comporta ca adulți independenți și complet responsabili.

Cele mai multe femei împart același dispreț exprimat de dublul standard al îmbătrânirii – în asemenea măsură încât iau de la sine înțeleasă această lipsă de respect față de ele însele. Femeile s-au obișnuit atât de mult cu protecția măștilor lor, cu zâmbetele, cu minciunile duioase. Ele știu că fără această protecție ar fi mai vulnerabile. Dar, protejându-se ca femei, se trădează pe ele ca adulți. Modelul de corupție în viața unei femei este negarea propriei vârste. Astfel, ea accede în mod simbolic la toate miturile care le aprovizionează cu acele privilegii și siguranțe încarcerante, care le alimentează opresiunea genuină și care inspiră adevărata nemulțumire. De fiecare dată când o femeie minte în legătură cu vârsta ei, devine complice la propria subdezvoltare ca ființă umană.

Femeile au și altă opțiune. Ele pot aspira să devină mai înțelepte, nu doar drăguțe; mai competente, nu doar utile; mai puternice, nu doar grațioase; să fie ambițioase pentru ele, nu pentru ele în relație cu bărbații și copii. Își pot permite să îmbătrânească natural și fără rușine, protestând în mod activ și nesupunându-se convențiilor care răsar din dublul standard al îmbătrânirii, impus de societate. În loc să fie fete, fete cât mai mult timp posibil, fete care apoi îmbătrânesc în mod umilitor devenind femei de vârsta a doua, iar apoi, în mod obscen, femei bătrâne, ele pot deveni femei mai devreme – și pot rămâne adulți activi, bucurându-se mai mult timp de cariera lungă și erotică de care femeile sunt capabile. Femeile ar trebui să permită ca pe fețele lor să se citească viețile pe care le-au trăit. Femeile ar trebui să spună adevărul.

Fotografia de referință a fost realizată de Peter Hujar și preluată pe Flickr de @rocor.

More Stories
Frontiera dintre Columbia și Venezuela
Un drum ca o roată a Inchiziției: din Maicao (Columbia) în Caracas (Venezuela) (IV)