Interviu cu Laura Ilisii: povești despre călătorii, America Latină și petrecerea carantinei în Peru

Toate fotografiile aparțin Laurei, un om și un călător frumos cum puțini am cunoscut, pe care o găsești pe contul de Instagram @laurailisii.

Totul a început în vreme de pandemie când, citind de zor știrile și articolele dezolante care atacau din toate părțile, un singur gând îmi făcea mie avansuri: „Cum o duc oare oamenii din America Latină dacă noi, cu tot șomajul tehnic care, din infinită bunăvoință s-a pogorât peste noi, cu toate creditele amânate și atâtea șanse de a lucra de-acasă, ne plângem de parcă tocmai ne înrolează în război.”

M-am gândit îndelung la asta cunoscând prea bine câte familii se hrănesc acolo din ceea ce reușesc să vândă pe stradă și în metrou, știind cum stă (sau cum nu stă, mai degrabă) treaba cu drepturile angajaților, conștientă asupra însemnătății turismului în țări precum Cuba și sperând din suflet ca zvonul cum că „virusul moare la peste 30 și ceva de grade” să fie adevărat. Iritată, într-o oarecare măsură de ceea ce mi se părea o lipsă de empatie totală să te plângi că nu mai poți merge la sală când, pe un continent întreg, oamenii își pierdeau joburile pe capete fără nicio scuză și nicio protecție din partea legilor.

Norocul a făcut apoi să o e-cunosc pe Laura și, pe măsură ce conversațiile dintre noi își urmau cursul, mie nu-mi rămânea decât să casc ochii a surprindere și să mă minunez descoperind cât pot să semăn cuiva în experiențe, parcurs și gândire. Laura este la fel de îndrăgostită de America Latină și de oamenii săi ca și mine, iar drumurile nebănuite ale vieții au făcut ca această criză mondială să o surprindă în timpul Erasmului în… Peru. Face parte din categoria de oameni de care țara noastră duce lipsă și de-aici majoritatea neajunsurilor. Activistă, artistă și călătoare neobosită, Laura a fost de acord să ne vorbească despre parcursul ei personal în descoperirea lumii și despre cum se trăiește criza covid-19 în capitala peruană Lima.

Dragă Laura, vorbește-mi puțin despre viața ta de călător? Cum ai început să călătorești și ce te determină să alegi să petreci perioade atât de îndelungate departe de casă.

Mă simt foarte confortabil să fiu în continuă mișcare. Am crescut făcând traseul România-Turcia pentru a o vizita pe mama, ea locuind în Istanbul, dar m-am și relocat de multe ori și cred că așa s-au pus bazele vieții de călător. Până să împlinesc 18 ani venea ea să mă ia, apoi am început să călătoresc singură. Dacă mulți așteptau nerăbdători să-și ia carnetul de conducere, eu abia îmi așteptam pașaportul. Am prins mult curaj atunci. Prin a traversa pe timp de noapte munții Bulgariei într-un autocar cu tot felul de personaje interesante și stând ore întregi în vamă la turci, mi-a fost dat să ascult povești de viață sincere, să fiu martoră la tot felul de manevre și artificii de a trece vama și să înțeleg multe aspecte socio-economice. Ori genul acesta de experiențe mi-a deschis apetitul și mi-au dat un soi de independență, curaj și curiozitate de a descoperi oameni și locuri.

Laura în Mexic, vizitând Piramidele Teotihuacan din apropierea capitalei

Apoi, în țară, am făcut o mutare strategică: din Iași la master în București. De aici mi s-au deschis oportunitățile de a călători cu burse. Existau și în Iași, dar cumva simțeam nevoia să-mi lărgesc orizontul pe mai multe planuri. A fost un parcurs destul de organic, am început ușor cu experiențe de tineret, școli de vară și burse studiu Erasmus+. Combinația a fost ideală pentru că am călătorit mai mereu cu un scop și îmi luam zile extra la final de proiect doar pentru mine. A fost destul de satisfăcător să mă descurc în situații complet noi.

Care au fost cele mai importante experiențe ale tale de „locuit în afară” și cum te-au schimbat?

Momentan mă aflu în Lima, Peru. Cred că am o experiență importantă prin prisma crizei actuale. E o experiență stranie pentru că nu am avut ocazia să explorez locul, dar o fac într-un mod închis, neobișnuit. Felul de a interacționa s-a schimbat și sunt curioasă să urmăresc evoluția locului, dar și cea personală pentru că mă aflu în condiții atipice.

Până se mai clarifică experiența peruană, cred că cel mai important episod a fost în 2019, când am locuit șase luni pline ochi de experiențe în Mexic. Până atunci nu ieșisem din Europa. A fost provocator să mă arunc singură într-un mediu total necunoscut: senzații, gusturi, oameni, comportamente… La început am încercat să fiu neutră, mi-a fost puțin teamă și sistemul meu a reacționat la schimbare. După ce m-am adaptat, m-am simțit ca Alice in Wonderland. Să mănânci banane toată viața și să vezi în sfârșit copacul care le produce, te bucură. Apoi, templele, peisajele, arta… Mexicul a fost un vis la care m-aș întoarce oricând.

Citește și: De știut înainte de a călători în Mexic

Din punct de vedere relațional, mi s-a părut mereu că sunt pe aceeași frecvență cu oamenii locului. Au existat și momente clare în care se simțea că sunt din alt univers cultural. Nervul și stresul nu prea se potriveau în peisajul mexican. Eu, fiind obișnuită să mă enervez prin București și să nu ascund asta, mă simțeam aici prost să îmi ies din fire. A trebuit să-mi recalibrez felul în care îmi exprim gândurile și felul în care pun problema, chiar dacă subiectul justifica o reacție mai intensă. Critica, oricât de constructivă ar fi, nu prea își are locul în Mexic; regula de aur este politețea, iar stresul, mai-mai că-i interzis prin lege. A fost o experiență terapeutică. Mi s-a oferit șansa de a mă curăța de tot felul de obișnuințe care, în fond, nici nu erau ale mele.

Citește și: Nouă experiențe de neratat în Mexic

Insula Holbox, o insulă aproape virgină ce aparține Golfului Mexicului

Mi s-a mai demonstrat că sunt multe lucruri de care nu am nevoie. Știu că e normal, dar eu obișnuiam să fiu colecționar. În mod incredibil, jumătate din anul 2019 am trăit cu un singur bagaj. Când m-am întors în București, mă așteptau într-un pod vreo 16 pachete cu lucruri „esențiale”. Dar pentru că tocmai ce învățasem să apreciez mai mult utilitatea fiecărui obiect în parte, nu mi-a fost greu să mai renunț la ele. Cred că lucrurile pe care le deținem ocupă un spațiu în mintea noastră. Sesiunile periodice de Selectare și Donare fac bine sănătății.

Hierve el Agua, Oaxaca (Mexic)
Hierve el Agua, un sistem de cascade pietrificate a cărui imagine impozantă dă fiori (statul Oaxaca, Mexic)

Și desigur, am avut și o experiență educațională nouă. Mereu mi-am dorit să experimentez alte modele de educație, iar abordarea UNAM (cea mai mare universitate din Mexic și a șasea cea mai importantă din America Latină) mi s-a părut mult mai rezonabilă decât cea a universităților noastre, dar asta e deja altă discuție. 

Care este, până acum, relația ta cu America Latină, cu oamenii de prin partea locului, cu cultura/culturile latine?

Povestea mea cu America Latină a început cu înscrierea la masterul de Studii Latino-Americane (SNSPA). Am plecat în Mexic cu mobilitatea de studiu Erasmus+. La universitatea UNAM am avut colegi din Columbia, Ecuador, Chile, Argentina și așa am descoperit că, de fapt, forțăm o varietate incredibilă de culturi într-o singură formulă. 

Prin contactul cu alte culturi, fiecare dintre noi a descoperit mai multe despre sine și mi-am dat seama că îmi reprezint țara oriunde mă duc. M-am minunat de fiecare dată când întâlneam oameni de prin locuri îndepărtate care cunoșteau câte ceva despre noi. Prin munții Guatemalei se cunoaște de muzica românească underground, am cunoscut mexicani iubitori de manele, festivaluri muzicale și eram strigată Laura Transilvania și Dracula. Am evitat melodia lui Ozone și am ghidat de multe ori pronunțarea lui „Co-mă-neci”.

Apropo de Guatemala, îmi amintesc și acum cât de haios a fost să traversez relaxată graniță și cum i-am convins să nu plătesc taxa vamală , folosindu-mă de documentele de student.

 Granița dintre Mexic șiGuatemala
Granița dintre Mexic și Guatemala

Citește și: De știu înainte de a călători în Guatemala

Apoi, după un traseu semi-dubios cu un microbuz „protejat” am fost lăsată într-un sătuc în munți. Îmi amintesc doar că era umed, noapte și erau în plină campanie electorală. Am luat un tuk-tuk pe o stradă îngustă și, conform indicațiilor primite de la hostel, am fost lăsată lângă o potecă care s-a dovedit a duce până la urmă în… beznă totală. Mi-am luat puțin timp de încurajare și am pătruns printre case ca să ajung într-un… lan de porumb. Vedeam la lumina telefonului doar cât să pășesc în față.

Potecă în drum spre Lacul Atitlan
Poteca pe timp de zi; alta era, însă, situația pe timp de noapte.

A doua zi am realizat că am ajuns în paradis: pe marginea Lacului Atitlan, înconjurată de vulcani și de o vegetație bogată. Micile sate, unde încă predomină cultura maya, erau distribuite pe marginea celui mai adânc lac din America Centrală. Lacul s-a format într-un crater preistoric, iar mijlocul de transport care conectează conectează satele de la malul acestuia este barca cu motor.

Lacul Atitlan
O întindere de apă ca niciuna alta: Lacul Atitlan, Guatemala

Citește și: Motive pentru a călători în Guatemala

În prezent mă aflu în Peru. Nu am reușit să explorez foarte mult pentru că am intrat în carantină la o săptămână după ce am ajuns. Chiar și așa, am profitat de accesul la piață și m-am aventurat cu fructele, pe care le-am spălat cu grijă.

 Port tradițional maya, San Pedro, Guatemala
Port tradițional maya în San Pedro (unul dintre satele care împrejmuiesc Lacul Atitlan, Guatemala)

Ai putea face o paralelă între mentalitatea și stilul de viață latin și cele românești? Care crezi că sunt lucrurile pe care orice român le simte când alege să petreacă o perioadă mai lungă în America Latină, printre oamenii de acolo?

Fotografie din prima săptămâna în Lima. Eram într-o piață din zona Barranco pentru a servi renumitul ceviche. Imaginea îmi este simpatică pentru că ilustrează un aspect interesant: interesul special al tinerilor peruani pentru străini.

Te apropii de un subiect sensibil, dragă Iulia. Voi porni de la vorba menționată de tine, atât de românească că nu o pot ignora – departe de casă, parcă îmi cere să o completez cu printre străini  Are o mare încărcătură emoțională pentru români. Știm cu toții situația. Nu sunt o excepție, legătura mea cu România este puțin tensionată. Am dus multă luptă cu mentalitatea, cu „disciplinarea” socială, m-am simțit de multe ori îngrădită, limitată și mă tem că mulți cunoscuți se simt așa. Când sunt plecată, mă simt liniștită, deci are de-a face cu locul și cu oamenii. Că ni se trage din jalea strămoșească sau din recenta istorie, nu știu, dar generația mea este destul de confuză și anxioasă.

Aici, lumea e mai blândă și mult mai pozitivă, iar calitatea relației primează. Ori, în România am simțit de multe ori că deși regula e ruginită, continuă să fie sfântă, chiar dacă te face nefericit. Și e greu când nu ești în tandem cu societatea în care trăiești.

În Mexic am descoperit ce bagaj duc pentru că m-am regăsit deodată într-o extraordinară amabilitate și bunătate, iar singurul om încordat eram eu. Cuvintele mele preferate sunt acum: no pasa nada (nu-i nimic), no te preocupes (nu-ți face griji), no te apures (nu te grăbi). Este incredibil cât de confortabil mă simt aici. Mi se pare că avem ceva fundamental în comun. Cred ca e vorba de omenie. 

Dar nu te gândi, și ei consideră că au de lucru pe partea asta; consideră că lucrurile de multe ori li se întâmplă și că uneori le lipsește seriozitatea. Au și ei partea asta de „poate ne era mai bine dacă…”, dar o spun râzând. Oricum, este o mare diferență între a trăi condus de amabilitate, toleranță, tempo redus, cu încredere în oameni și a trăi cu sentimente de nemulțumire în România. Sunt multe probleme și aici, dar parcă e mai ușor când oamenii sunt solidari și încurajatori. Ei au învățat să trăiască bazându-se unii pe alții, chiar dacă au parte de guverne la fel de nesigure. Putem învăța ceva de aici.

Recunosc că, citind aceste rânduri, între pielea mea și cea a găinilor nu mai este nicio diferență pentru că știu cât doare ca, dintr-un loc în care zâmbetele și amabilitatea sunt pe teritoriu propriu, un loc unde te-ai simțit infinit mai acasă decât acasă, unde simplului mers la magazinul de la colț (cu toate small-talkurile și glumele locale) nu-i rezistă nici cea mai proastă dispoziție… dintr-un asemenea loc să aterizezi în București. Doare, frustrează și înstrăinează de mama focului. Și ai vrea să schimbi ceva, dar nu poți decât să asiști neputincios la propria „reintegrare”.

Acum, curiozitatea cea mai mare pe care o am: cum resimți situația cauzată de coronavirus fiind atât de departe de casă, într-o țară cum este Peru? Ai simțit vreodată că ai fi vrut să fii acasă? Te-ai simțit mai în pericol din cauza faptului că te afli într-o țară mai puțin dezvoltată?

Să știi că m-am simțit în siguranță. Oamenii sunt drăguți și am stat în strânsă legătură cu universitatea, cu ambasada, cu universitatea din țară, familia și prietenii. Au fost momente de tensiune interioară, iar în prima locuință m-am simțit captivă, dar acum sunt într-o casă mai spațioasă și m-am mai liniștit. Am zile în care sunt destul de anxioasă, altele în care am explozii de creativitate, dar so far so good. Nu prea simt partea de țară mai puțin dezvoltată pentru că Lima este destul de globalizată. 

Să vedem cum va fi în următoarele luni pentru că abia atunci vom simți mai puternic efectele economice, iar atitudinea oamenilor s-ar putea schimba (nu tocmai în bine). Am derulat tot felul de scenarii și oricât de periculoase le-aș fi imaginat eu, tot nu m-au convins să renunț la experiență pentru că, în situația de față, mai curând aș oferi ajutorul decât să abandonez locul. Oamenii de aici nu au opțiunea de a pleca dacă le este greu. Am acceptat situația așa cum este ea și am încercat să mă bucur de familie prin mijloacele convenționale, iar de Peru, prin plimbări până la magazin și mai nou, putem ieși pentru activități fizice pentru a mai scăpa de stres.

Pune-mă puțin în contextul situației cauzate de covid-19 în Peru, a atmosferei generale pe care a creat-o? Care este atitudinea oamenilor, a statului? Cum a impactat pandemia societatea peruană?

Nu am reușit să iau pulsul locului în amănunt, dar îți pot spune că am fost aici de când a început totul. Am observat cât s-a putut cum s-au implementat măsurile și care a fost reacția oamenilor. 

Cu privire la ce se întâmplă acum în Peru, s-a început foarte bine cu punerea în practică a măsurilor, însă, faptul că este vorba de o societatea în care cei mai mulți trăiesc de pe-o zi pe alta, complică situația. Asimilarea tuturor informațiile despre criză și adoptarea noii conduite a fost stresantă, am fost nevoită să-mi schimb și locuința, dar, în același timp, să dau și randament la noua universitate, să fiu sprijin pentru cei apropiați și tot așa. 

Cum se face accesul în piețele din Lima
Cum se face accesul în piețele din Lima, în vreme de coronavirus

Oamenii sunt îngrijorați și caută de lucru. Înțeleg că sistemul medical este depășit. Unii au început deja să-și reia activitatea. Zborurile de repatriere sunt încă o opțiune. Cred că ne-am obișnuit cu ideea de pandemie și de acum acționăm în contextul ăsta. Personal, m-am obișnuit cu militarii pe stradă, cu distanțarea, cu comentariile politice. Unele decizii au fost bune, implementarea lor a fost proastă. De exemplu, alocarea fondurilor din partea statului, populației, s-a făcut prin intermediul băncilor. Dar, cum foarte puțini dețin un card bancar, alternativa a fost oferirea banilor cash în incintele intituțiilor bancare care, inevitabil, s-a soldat cu cozi și îngrămădeli nepermise la ghișee. Un exemplu cât se poate de elocvent pentru intenții bune care reușesc, însă, să facă mai mult rău decât bine.

Militari pe stradă în Lima, Peru
Pe o stradă principală din zona în care locuiesc pare că se circulă normal. Militarii sunt plasați în fiecare intersecție și fac controale. E o liniște ciudată.

Acum, ziarele spun că sute de mii de oameni și-au pierdut joburile și s-au întors pe jos, din capitală în satele de origine pentru că nu-și mai puteau plăti chiria. Statul a pus la dispoziție un buget enorm pentru ajutorul cetățenilor și mai ales al familiilor sărace: cam 12% din PIB-ul național. Din păcate, mai puțin de jumate din sumă a ajuns la oamenii pentru care era destinată.

Referitor la marele „DE CE”: de ce dacă Peru a introdus prompt măsurile și a închis granițele, numărul persoanelor infectate este foarte ridicat? În acest moment ocupă locul doi ca număr de cazuri în țările din America Latină. Putem ghici unde e problema: profunda inegalitate. 

Înțeleg că aproximativ 72% din populație se bazează pe economia informală, asta înseamnă că nu au de ales decât să lucreze în stradă. Dar ieșirea din casă a fost acompaniată și de o formă de sfidare a virusului. Oamenii nu au respectat recomandările de protecție. Alții nu au stat în case, chiar dacă își permiteau.

Spune-mi câte ceva, te rog, despre proiectul personal și intenția de a-ți documenta stările emoționale din perioada asta?

E complicat. Mi s-au activat nevoile de exprimare și documentare pentru că nu am acordat impulsului creativ atenția cuvenită și pentru că emoțional vorbind lucrurile s-au intensificat. Am trecut prin multe stări.

Pe de o parte, m-am bucurat de izolare, am făcut multe lucruri care erau în așteptare dar a trebuit să confrunt multe emoții reprimate, pe care conștient am ales să le sortez când voi ajunge aici. Speram să se întâmple uitându-mă la ocean și nu la un perete.

Sunt tare curioasă care-ți sunt sentimentele față de România după ce ai cunoscut atâtea locuri, atât de bine. Care sunt lucrurile care îți plac cel mai mult la țara noastră și pe care le-ai schimba fără să stai pe gânduri?

Iubesc România, am oamenii mei dragi în ea, natura bogată în care am crescut. Mi-ar plăcea să protejăm cât mai mult partea rurală și să creăm oportunități oamenilor din ea, să înverzim orașele, să îmblânzim bucureștenii. Mi-ar plăcea ca, în administrație, deciziile proaste să fie blocate la timp. Mi-ar plăcea să văd mai mulți artiști plătiți, apreciați și încurajați să își aducă aportul în promovarea valorilor. 

Mi-ar fi plăcut să fim orientați mai mult pe formula de grup, generozitate și toleranță și mai puțin pe partea de individualism, orgoliu și judecată. Cred că asta ne ține pe loc. Ne omogenizăm foarte greu. Criza asta de valori se răsfrânge în toate aspectele vieții și în structurile instituționale. Omul face locul, nu? Dar nu poate singur. Dacă de mâine am transmite către ceilalți că ne pasă de existența lor și de spațiul de care ne bucurăm împreună, garantez schimbarea.

Cele mai importante trei lecții de viață pe care le-ai primit călătorind?

Oamenii dragi sunt purtați în suflet, iar dragostea față de ei crește direct proporțional cu tine.

Cu cât ești mai liber în spirit și îți hrănești curiozitatea, cu atât ești mai dispus să împărtășești emoții pozitive, să fii creativ și să inovezi.

Calitatea relației este vitală. Oamenii au nevoie de toleranță și libertate de exprimare pentru a genera intenții bune.

Care sunt planurile tale de călătorie post-pandemie și care, cele de viață?

Odată cu pandemia, planurile mele s-au evaporat. Cochetez cu tot felul de idei, acum am prins mai mult curaj ca artist și îmi voi da o șansă reală pe partea asta. Principala mea activitate este găsirea echilibrului dintre impulsuri și pasiuni. Am decis să accept partea asta și să încerc să construiesc ceva în jurul personalității mele, decât să forțez să mă bag într-o categorie și să mă las transformată  de ea. 

Viața, după cum recent am simțit cu toții, este fragilă, imprevizibilă. Probabil voi rămâne în Peru în următoarele luni. Îmi doresc să călătoresc prin țară și să mă bucur de libertate. Și nu în ultimul rând, vreau să explorez bucătăria peruană. Probabil ai auzit ca aici e paradisul papilelor gustative.

Ceviche, Lima Peru Laura Ilisii
Ceviche, probabil cel mai cunoscut fel de mâncare peruan


More Stories
Cartierele sărace din Caracas
În casa de la mărginimea Caracasului (V)