Statuia lui Kafka continuă să dea din cap dezaprobator când dă cu ochii de ineficiența administrativă

Kafka și dramele lui

N-o să mint susținând că știam viața lui Kafka de-a fir a păr înainte să mă năpustesc în muzeul care-i poartă numele. Dar bănuiam oareșcum că încăperile acestuia n-aveau să mă lase rece. Auzisem vag despre Kafka cum că ar fi fost un șef de trib în clubul prăpăstioșilor și un depresiv ce ar fi putut să-i dea lecții de dezolare chiar și lui Rose în ziua de după scufundarea Titanicului. 

Am aflat că, primii săi mulți ani din viață au purtat pecetea tiraniei unui tată care i-a inoculat sentimentul de inutilitate, care a încercat prin toate mijloacele să îi inhibe pornirile creative, față de care s-a simțit învins toată viață și care, probabil, a avut un rol decisiv în imposibilitatea autorului de a se apropia măcar de plenitudinea vieții de cuplu. Până aici, aș putea să jur că asta-i povestea atâtora dintre noi; cunosc personal cel puțin o duzină de oameni care poartă în spate un astfel de bagaj emoțional. Dar stai să vezi ce urmează.

Obligat de același tată să studieze dreptul și să lucreze în mijlocul sistemului birocratic al începutului de secol 20, Kafka a fost, în cea mai mare parte a vieții lui scurte, măcinat de conflictul dintre dorința lăuntrică de a scrie (singurul lucru care îi oferea consolare) și obligativitatea de a munci într-un birou, îngropat în hârțoage, asurzi de sunet de ștampile, într-un număr nemilor de lung de ore. Sună cuiva asta cunoscut? Mai există oare cineva care are pasiuni pentru care nu mai rămâne suficient timp după cele nouă ore petrecute obligat-forțat la locul de muncă întru plata chiriilor sau a creditelor?

Din spusele marelui scriitor

Într-adevăr, condițiile vremurilor noastre sunt altele, cunoaștem mai multe, mergem la psihologi sau citim cărți care să ne repare de daunele copilăriei. Ne bucurăm totuși de mai mult timp liber și plecăm în vacanțe. Dar câți nu ne-am putea lesne regăsi, măcar în parte, în povestea de viață kafkiană? Câți nu purtăm încă pecetea primilor ani de viață dominați de opresiunea unor părinți care cereau prea mult de la noi, care ne făuriseră deja viața cu ochii unor minți ce nu ne aparțineau? 

Câtora nu ne-a fost prea frică să ne urmăm pasiunile pentru teama de eșec, dezamăgire sau pentru că vocea interioară care trebuia să ne împingă de la spate nu s-a făcut suficient de tare auzită? Câți nu au urmat visurile unor părinți învățați cu lipsurile comunismului și cu convingerea că doar anumite meserii… le numeri pe degete pe cele care pot vorbi de bine despre cel ce le execută? Câți am căzut astfel, prea devreme, victimele unui ego barbar care nici măcar nu era al nostru?


More Stories
Vârstnicii în vreme de coronavirus
Cum să NU îi tratăm pe bătrâni în vreme de coronavirus (în ciuda video-ului de la Recorder)