Lecții de viață primite în Columbia, de la un grup de imigranți venezueleni

Anterior: Povești de călătorie care nu se spun

Nu știu ei, băieții din Venezuela, ce a însemnat pentru mine adăpostul casei lor din următoarele săptămâni. Ce lecții de viață am primit, cât de ușor pălea drama mea, câte puțin în fiecare zi, în fața celor care-i măcinau pe ei. Erau opt venezueleni pe care sărăcia și nedreptatea din propria țară îi expulzaseră în Cartagena, cel mai turistic oraș columbian. Își duceau traiul făcând ce știau mai bine: spectacole stradale de breakdance pentru cei ce vizitau orașul, iar din puținul câștigat reușeau să trimită și familiilor de-acasă. Locuiau într-un apartament minuscul, în una dintre zonele mărginașe ale orașului, la ani lumină și nenumărate clase sociale distanță față de centrul fascinant, care-a făcut din Cartagena Perla Caraibelor. Nu, zona în care locuiau băieții n-avea nimic în comun cu ceea ce apucă să cunoască turistul obișnuit și probabil singurii outsideri care ajung aici sunt bărbații turiști mânați de promisiunea plăcerii contra cost, de care află la scurt timp după deschiderea unei aplicații de dating.

Apartamentul se afla la primul etaj al unuia dintre nenumăratele blocuri care arătau la fel. O scară spiralată te conduceau pe un soi de balcon cu balustradă în care zăceau înghesuiți sacii enormi de gunoi, dovada clară a faptului că, așa cum era de așteptat de la o gașcă masculină atât de tânără, organizarea treburilor gospodărești nu urma tocmai o conduită nemțească. Mi-a trebuit mai bine de-o săptămână să aflu că nici grilajul de la intrarea în bloc, nici ușa apartamentului nu încuiate în vreun fel: pentru prima ar fi fost nevoie de o muncă de cooperare între vecini (imposibilă); în cazul celei de-a doua, broasca se rupsese, iar speranța permanentă a băieților că nu vor mai trebui să locuiască pentru mult timp acolo înăbușea orice motivație de a repara ușa.

Am intrat direct într-o încăpere care servea deopotrivă de hol, bucătărie, cameră de zi și dormitor pentru doi dintre băieți. Îi urma un hol scurt care mărginea cele două camere și se termina în dreptul ușii de la baie. Paturi nu existau, erau improvizate din haine, iar dacă stau să-mi amintesc, nici pe vreun scaun nu m-am așezat cât am locuit acolo. În acest loc prea îngust pentru a adăposti opt oameni, noțiunea de intimitate nu exista nici măcar la nivel conceptual. Într-o zonă tropicală sufocantă, ale cărei temperaturi zburdă libere, în cea mai mare parte a anului, între 30 și 40, fără nici cea mai milostivă intenție de a scădea vreodată sub 25, singurele arme în împotriva temperaturilor nemiloase erau două ventilatoare vechi.

Așa cum mă obișnuisem în ultimele două săptămâni petrecute în Venezuela, apa nu se trăgea la baie; sistemul obliga la umplerea unei găletușe de la duș și deșertarea conținutului în inodor.

Mă crezi sau nu, niciodată nu am simțit niciodată frică în cartierul cu pricina.

Asdrubal, (pe atunci) 27 de ani, oraș de proveniență Ciudad de Ojeda (Venezuela)

Mi-a fost alocată una dintre cele două camere și vreme de trei săptămâni am împărțit cu Asdrubal o saltea gonflabilă spartă. Duritatea gresiei la nivelul căreia ajungeam când salteaua se dezumfla de tot ne făcea să ne trezim din oră în oră pentru a-i activa sistemul de autogonflare, așa că, toată corvoada somnului, împreună cu discuțiile și confesiunile care-și dădeau obștescul sfârșit abia cu puțin înainte de răsărit, ne-au transformat repede în prieteni la cataramă și tovarăși de suferință. Asdrubal avea 27 de ani, era singurul care terminase o facultate și lucrase ca asistent mecanic naval pentru o companie petrolieră, înainte ca tragedia să lovească Venezuela în plin, aruncându-l peste graniță pentru a se descurca cum o putea. 

— Crede-mă, Iulia, m-am săturat, nu-mi doresc nimic decât să pot să plec de-aici. Am fost printre primii din grup care-a ajuns, acum trei ani, și am învățat multe în timpul ăsta, țin la băieți, sunt familia mea, dar mi-e din ce în ce mai greu să trăiesc aici. Suntem prea mulți și e greu rău când apar tensiuni. Eu nu mai vorbesc cu Israel de luni de zile și se simte nasol rău când trecem unul pe lângă altul prin casă.

Înțelegeam atât dramele băieților obligați de împrejurări să trăiască unii peste alții, având nevoie unul de altul, fiecare amintindu-i celuilalt dorul de casă, protejându-se unul pe altul și făcându-se zid împotriva răutăților locale inevitabile pentru niște imigranți ca ei. Firește că nu erau singurul grup de dansatori de breakdance din oraș – mai erau columbienii și, țara lor fiind, acestora li se părea firesc și legitim să ocupe cele mai profitabile zone ale orașului. Da, exact ca în lupta junglei pentru teritorii. Dar așa cum îi unea pe venezueleni nevoia de a se proteja, la fel îi despărțeau geloziile, micile, dar dureroasele acte de egoism stimulate de lipsuri și instinctele teritoriale atât de tipice bărbaților.

— Nu mai vreau să mai dansez pe stradă, vreau să am un serviciu normal, să pot să fac mai mult pentru familia mea. Vreau să plec undeva mai bine și să-i aduc și pe-ai mei. Și nu văd nici măcar o singură speranță pentru a pleca de-aici. Știi și tu că banii pe care-i facem abia ne-ajung să trăim și să mai trimitem câte ceva alor noștri. Am obosit…

Aproape că simțeam pe propria piele toată frustrarea pe care-atât de limpede o punea Asdrubal în cuvinte. Surdă să fi fost, tot i-aș fi putut citi cu ochiul liber pe față lui frumoasă, de om sincer, bun, conservat cumva de forțe nebănuite împotriva perfidiei la care-atât de ușor te poate-mpinge sărăcia. Dar discuțiile astea erau private, nu se vorbeau niciodată fățiș, cu toată lumea.

Probabil mânați de un instinct de grup, fiecare membru simțea cumva că disperarea trebuia mascată întru binele comun, ascunsă cât mai adânc. Scoasă la suprafață, ar fi fost imediat îmbibată de gândurile negre ale fiecăruia, ca un bulgăre de zăpadă prăvălit la vale, și nu-și permiteau să cadă în asemenea plasă. Pur și simplu nu-și permiteau să cadă în deznădejde. așa că fiecare își spunea în sinea lui că trebuiau să suporte atât cât era nevoie până apărea o oportunitate… șansa aia cu dată nedefinită, dar alimentată de o oarbă speranță. Că era tot ce mai rămânea de făcut. Să se antreneze și să îndure. Să găsească bucurie în lucrurile mărunte, să râdă din nimicuri (și din fericire, tinerețea, cu resursele ei inepuizabile de optimism, le ținea partea aici), să creadă în Dumnezeu și să nu-și uite familiile.

Chus Flores, (pe atunci) 21 de ani, oraș de proveniență: San Fernando de Apure (Venezuela)

Mi-am dat seama până la urmă că toți erau niște luptători, dar la o primă vedere Chus se distingea ca niciunul printr-o siguranță de sine asemănătoare muntelui pe care nu îl clintește nici cea mai fioroasă furtună.

— Eu o să reușesc soto, n-are cum altfel. O să câștig campionate și-o să ajung departe cu dansul. Tre’ doar să mă antrenez dur și să particip la concursuri.

… iar tonul lui te teleporta direct în rândurile publicului și parcă îl urmăreai cu sufletul la gură învârtindu-se în mâini cu o viteză care obliga mintea privitorului la secunde bune de dumerire. Te-ai fi putut îngrijora pentru oricare dintre ei… mai mult, pentru oricine pe lume, dar nu pentru Chus. Nu avea nimic și totuși din atitudinea lui nu scăpa pe nicăieri impresia că i-ar lipsi ceva, nu-l auzeai niciodată plângându-se sau cerând ceva. Sigur, ceva din forța caracterului său vorbea limpede: „pe lume întâi eu și apoi ceilalți”, dar exact atât cât să fie corect și să nu te poți supăra pe el. În plus, la cei 21 de ani ai săi, Chus era singurul tată din grup și nici măcar grija inevitabilă pentru iubită și cele două fetițe din Venezuela nu se amestecau în încrederea cu care privea viața.

Într-una dintre serile în care jucam domino întinși pe podea, îmi fac curaj și lansez spre Chus întrebarea care mă măcina de când văzusem cartierele sărace din Venezuela înțesate de tinere și adolescente înconjurate de copii:

— Auzi, scuză-mi indiscreția, sper să nu sune dubios întrebarea (uitându-mă în urmă trebuie să fi sunat teribil), dar mă tot întreb de ce faceți voi copii în neștire. Înțeleg că se mai întâmplă accidente, că avortul nu-i de ici, de colo, dar parcă la voi accidentele sunt norma. Adică sunt curioasă dacă voi… știi tu… ăăă, vă dați drmrm înăuntru? 

Îmi dădusem deja seama că toți ochii erau pe mine, tot publicul asculta atent și am încercat să pronunț totul cât mai repede, rugându-mă în sinea mea să se înțeleagă din prima și să nu trebuiască să repet întrebare.

Claro, vine neîntârziat răspunsul lui Chus.

— Pe bune? De ce? Tu, de exemplu, dacă ai comis-o o dată, la primul copil, nu te-ai învățat minte? De ce nu te-ai protejat un pic mai departe.

Pues, porque se siente rico. (Pentru că se simte marfă)

Mi-a luat câteva secunde bune să-mi revin și tare aș fi vrut să mă abțin de la comentariile intrigate pe care mi le-am permis atunci, nu-mi dădeam seama că era doar una dintr-un șir nesfârșit de „diferențe culturale”. Acele câteva secunde trebuie să se fi simțit la suprafață, în aer, ca o tăcere care apasă cu nădejde pe umeri, iar pe Chus trebuie să-l fi străbătut o undă de inconfortabil pentru că, renunțând pentru o secundă la atitudinea ștrengărească, a peticit repede discuția cu un:

— Dar nu-mi pare rău deloc, fetițele mele sunt un cadou și nu iubesc pe nimeni ca pe ele.

Irefutabil. Discuția se încheiase.

Alberto Torrealba Riaño, zis Peyeye, (pe atunci) 21 de ani, oraș de proveniență: Valencia (Venezuela)

Pe Peyeye o să mi-l amintesc mult timp și nu doar pentru că a fost cel care a dat drumul cerului pe mine în seara în care mi-a spus că mă îndrăgosteam de cineva care „avea o femeie”. O să mi-l amintesc mai ales pentru curiozitatea care-o deștepta în mine, prin felul de a fi, de a vorbi, de a dansa, de a râde și de a se îndrăgosti. Peyeye era îndrăgostit de turiste, iar ele de el. Corpul lui frumos, robust, certat cu tricourile, mișcările de dans puternice și sigure de sine care aduceau a gimnastică de performanță, rădăcinile africane și pielea bronzată, împreună felul de a vorbi, neglijent, repezit, în cascade, atât de specific pentru cei crescuți la malul Caraibilor, probabil toate astea făceau din Peyeye o victimă sigură a fanteziilor tinerelor venite din celelalte colțuri ale lumii. L-am cunoscut îndrăgostit de o frumoasă olandeză cu cosițe bălaie cu care mă împrietenisem în hostelul de lângă Plaza Trinidad și mi-am luat la revedere de el ajutându-l să compună mesaje de dragoste în engleză pentru noua-i iubită coreeană.

Avea 21 de ani, dar spunea tuturor fetelor că are 26 și nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să conteste asta. Arăta puternic și era genul de om despre care cu greu ți-l închipui că are vreodată dureri. În timpul călătoriei în Venezuela, am asistat la un campionat de breakdance cu o miză enormă pentru participanți. Câștigătorul se alegea cu un bilet de avion, (atât de doritul) pașaport, viză pentru Europa și cu toate cheltuielile plătite pentru a participa la următoarea etapă, în Elveția. Era una dintre rarele portițe de scăpare din infernul latin pe care îl trăiau venezuelenii. L-am urmărit și l-am admirat din suflet pe Peyeye. Se pierduse cu firea către finalul competiției (iar pentru fețele celor ca el, a oamenilor dintr-o bucată, asta-i imposibil de ascuns), era zguduit de sentimente de ură, de competiție, copleșit de intimidare din partea adversarului și pe toate câte se întâmplau în interiorului, atât de citibile pe față, le simțeam în piept. A fost unul dintre momentele alea în care empatia e tot și nici dacă te întorci cu spatele nu ai cum să nu simți ceea ce simte cel din fața ta. Dar și-a revenit, a început să zâmbească, să se miște sfidător în direcția adversarului, să danseze mai mult în mâini decât în picioare și să încheie în ropotele de aplauze ale publicului. Nu a câștigat competiția, dar, oricât de nefolositoare i-ar fi fost, admirația mea o avea întreagă.

Norocul de a locui în aceeași casă cu el mi-a dat ocazia să pătrund un aspect al călătoriilor pe care nu l-aș fi înțeles niciodată altfel. Săptămânile în care am locuit la ei au fost începutul unei lungi povești de dragoste dintre Peyeye și o călătoare din Coreea. La o primă vedere, părea că orice viitoare relație era dificultată zdravăn de faptul că el nu vorbea engleză, iar ea nu vorbea spaniolă. Despicând mai atent firele problemei și urmărind eforturile teribile (tremendos) ale amândurora de a comunica bazându-se complet pe Google Translate, îți dădeai seama că tot neajunsul se putea întoarce cumva în favoarea dragostei. Poate că atunci când poți să transmiți doar puțin, când comunicarea – pe care de obicei o iei de-a gata – se vede jupuită  de idei și concepte și redusă la câteva cuvinte de bază, gesturi, mimică și priviri, este supusă unei răbdări de minute întregi pentru a transmite ceva atât de banal cum ar fi „hai să cumpărăm lapte de ovăz”, s-ar putea ca tocmai acest handicap comunicațional să te apropie și mai mult de celălalt. Poate să fie vorba, fie de faptul că relația cu o altfel de persoană cere mult de la tine și obișnuim să ne atașăm mai cu patos de lucrurile pentru care trebuie să muncim, fie de simplitatea și modestia la care ești obligat atunci când ți se iau cuvintele. N-o să știu niciodată ce a cântărit mai mult în relația lui Peyeye, dar faptul că pleca la întâlniri repetând a-reum-da-woo-sip-ni-da („ești frumoasă” în coreeană) cu un entuziasm care îi scăpăra din ochii de cafea trebuie să fi contribuit simțitor la ce a urmat a fi o poveste lungă de dragoste.

Alejandro Bravo Rodriguez, (pe atunci) 22 de ani, oraș de proveniență: Valencia (Venezuela)

La momentul în care asistam la toate astea din scaunul de spectator, una dintre cele mai apăsătoare probleme ale venezueleanilor era dificultatea de a-și obține pașaportul. Venezuela se golea ușor-ușor, iar locuitorii ei împânzeau America Latină și nu era nici măcar unul care să nu viseze la Europa. Deși nu putea impune o lege pentru asta, statul se opunea prin toate mijloacele eliberării de pașapoarte, iar miile de oameni care așteptau cu zilele la cozile instituțiile oficiale simțeau pe propria piele această împotrivire vehementă a guvernului.

Trei dintre băieți nu fuseseră atât de norocoși încât să își obțină pașaportul înainte de a-și părăsi țara, iar Alejandro, cel mai recent membru al grupului, era unul dintre ei. Moștenirea caraibiană îl îmbrăcase pe Alejandro din cap până în picioare și ai fi jurat că era cel mai tânăr dintre toți. Avea, însă, 22 de ani și un fel de a fi pe care mulți îl pierdem prea devreme: părea, nu că trăiește, ci că se joacă cu viața. Că îi pătrunde chiar și cele mai neînsemnate aspecte cu o curiozitate de adolescent extrovertit, cu trăiri atât de intense încât orice se reflecta în ochii lui căpăta importanța unei probleme majore de stat. Îmi vorbea și el câteodată despre cât de grea îi este viața în Cartagena, cât ar vrea ca lucrurile să fie diferite, dar nu credeam niciun cuvânt. Eram convinsă că își spunea sieși toate lucrurile astea pentru că le auzise de prea multe ori de la băieți și, în inocența lui, le lua ca normă de gândire. Dar departe de nefericire, devora toate cele ce se derulau în noua lui viață cu interesului unui copil care urmărește pentru prima dată mersul unei gărgărițe, cu entuziasmul alimentat de intensitatea recent dobânditei vieți de adult, emigrat într-o țară străină. Dacă e să mă întrebi, asta-i una dintre apele dulci în care se scaldă cei lipsiți de lăcomie, cei de care lumea are mai multă nevoie pentru a ne mai învăța să trăim pe noi, restul, penetrați de jugul sentimentului de insuficiență. 

Alejandro se îndrăgostea de viață pe măsură ce se îndrăgostea de sine; pe măsură ce devenea conștient de efectul prezenței lui, o combinație irezistibilă de inocență și sexualitate, în potpuriul cultural al unuia dintre cele mai vizitate orașe de pe țărmul Caraibilor. Își trăia și el povestea de dragoste, prima astfel de poveste interculturală, cu o franțuzoaică care vizitase Cartagena în urmă cu câteva săptămâni. Atât de puternice fuseseră cele trăite de ei pe parcursul a câteva zile petrecute împreună, încât ea, întoarsă pe pământul de baștină, își cumpărase al doilea bilet spre Columbia, hotărâtă să nu se dea bătută în fața circumstanțelor potrivnice și să mute munții pentru a-și uni destinele. 

****

Am învățat mai multe în cele trei săptămâni în care am împărțit acoperișul cu acești opt băieți minunați decât în doi ani de stat acasă. Dar revelația pe care mi-o amintesc cel mai limpede este cea pe care am scrijelit-o în fugă în caietul purtat cu mine în toată călătoria în America Latină. A fost unul dintre momentele alea în care, ceva ce în mod obișnuit sună a clișeu de mâna a șaptea, capătă dintr-odată gust de înțelepciune divină: „suntem absolut la fel”, am scris cu litere mari și cu trei semne de exclamare în coadă. 

Am intrat în casa lor fascinată de cât erau de diferiți (de mine, de ai mei) și de toate lucrurile care, la o primă vedere, ne despărțeau. Ei crescuseră într-o țară scăldată de apele Caraibilor, în vreme ce, cea mai mare a vieții mele se desfășurase într-o fostă țară comunistă, din estul Europei. Culoarea închisă a pielii lor, mișcările dezinvolte, libere cu care treceau prin viață și felul neglijent în care vorbeau, parcă aruncând cuvintele afară din gură, contrastau perfect cu pielea mea albă, rușinea de a dansa din șolduri și grija cu care îmi alegeam cuvintele. Neajunsurile vieții mele de atunci (cum că făceam greșeli de vorbire în spaniolă sau că umblam puțin cu inima și ego-ul terfelite) păleau ca florile de iulie în fața celor pe care erau ei nevoiți să le trăiască. Fără nici cel mai mic sprijin în afara propriilor corpuri și a optimismului primit prin ADN.

Cel mai mare vis al meu era să fiu scriitoare de călătorii, iar al lor să poată pleca o dată pentru totdeauna din Cartagena. Îmi amintesc de una dintre serile în care ieșisem cu ei în traseul zilnic al dansurilor stradale, una în care mi-am cumpărat un mojito și le-am oferit. Atunci mi-am dat seama că, nu doar că ei nu beau alcool (în afara cazului în care cineva le oferea), dar nici nu auziseră vreodată de mojito. Și mai confruntă atunci lumea mea (și a ta și a cercului nostru de cunoscuți) cu a lor.

Diferențele părea să ridice ziduri uriașe între noi, ca și cum numai cel mai psihedelic hazard ar fi putut construi situația în care mă aflam: în casa lor, mâncând arepe venezuelene pregătite așa cum probabil învățaseră de la mamele lor. Dar la un nivel mai profund, sub toate diferențele astea izbitoare în aparență, eram la fel! Ei și prietenii mei de acasă erau exact la fel: se îndrăgosteau la fel și aveau visuri, planuri și pasiuni. Își doreau, în fond, aceleași lucruri: siguranță, confort, apartenență. Se certau tot pentru gelozii, tot din cauza senzației de nedreptate și a nevoii de autoapărare. Ca noi toți. Pe cât de copilăroși erau câteodată, pe atât de responsabili când strângeau monedă cu monedă pentru a putea trimite ceva acasă, în Venezuela. Și poate tu, personal, n-ai făcut asta niciodată, dar poate părinții tăi, când au plecat în Italia, sau părinții prietenilor tăi, când erați de-o șchioapă, făceau la fel.

Au trecut mai bine de doi ani de atunci, iar viețile lor de atunci nu mai au nimic a face cu cele actuale. Visul de atunci și l-au îndeplinit demult: au reușit să încheie capitolul din Cartagena și au pornit-o fiecare pe propriul drum. 

Asdrubal și-a chemat mama și sora din Venezuela și locuiesc acum împreună în Medellín (Columbia). Învață pe cont propriu pentru o carieră în marketing digital, iar ultima oară când am vorbit cu el îmi dezvăluia:

— Nu mai vreau să mai dansez niciodată pe stradă pentru bani. Eu știu că dansul meu valorează mult și nu mai vreau să mai risipesc asta pentru o monedă de 1000 de pesos (0.22 euro). Vreau să dansez de plăcere, pentru că așa am chef, nu ca să supraviețuiesc. Dansul mi-a arătat ce înseamnă să inveti un lucru de la zero si-mi amintesc cât de varză eram în primii doi ani, nu-mi ieșea nimic. Abia după doi ani am reușit sa mișc ceva și cred că în total a durat mai bine de opt ani ca să pot să am încredere în felul în care dansez. Asta știu că trebuie să fac cu orice îmi propun: să fiu constant și să nu mă aștept să iasă peste noapte.

Chus (așa cum își dorea când l-am cunoscut) locuiește acum în Chile (cea mai dezvoltată țară din America de Sud). Continuă să danseze pe stradă, să se antreneze constant și să câștige concursuri.

Peyeye a câștigat un concurs internațional de breakdance la scurt timp după ce ne-am cunoscut, iar asta a însemnat biletul lui către Europa. La o competiție similară celei la care l-am urmărit în Venezuela a luat locul întâi și i s-au plătit toate costurile pentru trecerea în etapa următoare, în Elveția. A locuit o vreme în Coreea, a călătorit prin Asia, iar momentan s-a stabilit în Insulele Canare.

Alejandro se află acum în Berlin, luptându-se cu germana și pregătindu-se pentru interviul care-i poate oferi reședință și azil politic. Sociabil și irezistibil, a intrat repede într-un grup faimos de dansatori din capitala Germaniei, dansează pentru bani frumoși și speră să se angajeze ca profesor de dans într-o școală din noul oraș pe care-l numește casă.

More Stories
Interviu cu Laura Ilisii: povești despre călătorii, America Latină și petrecerea carantinei în Peru