Opinii personale despre coronavirus

Optimiștii (bată-i vina) în vreme de corona

Sunt intoxicată de-a binelea. M-am abonat la toate ziarele și revistele despre care am auzit vreodată, mi-am instalat aplicații de știri pe telefon, primele zece conturi ale căror postări atârnă de peretele digital sunt publicații ce îmi urlă neobosit în ochi. Nu am citit atâtea știri în ultimele cinci vieți. Adunate. 

Mai adaugă și publicațiile oamenilor de rând centrate în jurul aceluiași subiect și o să înțelegi de ce, în câteva săptămâni, am ajuns un information junkie. Înainte de a căsca ochii de dimineață la completa lor capacitate, îmi iau doza intravenoasă de știri, statistici, opinii, glume internautice. 

Câteodată aș vrea să mai am o pereche de ochi, chiar și-așa, mai de mâna a doua, măcar să-i mai menajez pe ăștia, sleiți de-nfulecarea atâtor informații.

Menționez toate astea ca să se înțeleagă că vorbesc în cunoștință de cauză: nu îmi scapă nimic din ceea ce circulă pe internet despre coronavirus, nici din partea mediei, nici a experților, nici din partea oamenilor de rând. Îmi ajunge, așadar, la urechi, învăluită în straturi de timiditate, dar totuși fermă și mândră, vocea optimiștilor. 

Bineînțeles că nu răsună ca scoasă din goarnă (goarnele, ca de obicei, au fost prevăzător rezervate de vocile cobitoare), dar se-aude totuși. Se-aude mai mult ca un murmur dulce sau ca o aromă subtilă de scorțișoară în orezul cu lapte. Și ce spun optimiștii ăștia incurabili?

Auzit-ai, sigur, tot soiul de vești bune despre natura care chiuie și țopăie, că n-a mai respirat, biata, asemenea frumusețe de aer din vremuri feudale. Ți s-or fi dat, poate, și ție ghionturi digitale jucăușe îndemnându-te să-ți plătești datoriile către pasiunile care te-așteaptă de-o viață. Și mai că-ți vine să le apuci hățurile că de…, când vreodată vei mai sta tu bimbașă judecând trecerea zilei după alunecarea molcomă a soarelui pe cer? Nu tu alarme, nu tu deadline-uri, nu tu copii de dus la timp la școală. Astea și multe alte părți pline de pahar se prăvălesc afară, din gura optimiștilor.

Este, însă, una care se înalță deasupra tuturor celorlalte și care dă parcă sens întregului scenariu, încercând să edulcoreze scena morbidă a lumii actuale. Ea singură îndrăznește să susțină că toate astea ar putea să nu fie degeaba. Că toate pierderile de vieți umane, de minți și de resurse ar putea culmina, totuși, cu un final fericit.

Optimista asta făr’ de leac, cugetător de modă veche, își bazează argumentul pirpiriu pe faptul că orice necaz poate fi o lecție învățată. De sub tot mormanul de graiuri prăpăstioase, se întrevede, mai mult sau mai puțin voinică, speranța că lumea de după ar putea fi infinit mai bună decât cea de dinainte. Și tot îi dă înainte cu ideile ei altruiste, animată de bietele și puținele share-uri din partea câtorva optimiști incorigibili.

Dar despre ce vorbește, mai exact? Depinde în mâna cui se află microfonul. Sunt istorici care zic câte ceva despre transparența informației la nivel global; economiști optimiști care îi dau înainte cu distribuirea eficientă a resurselor pe întreg mapamondul pentru o luptă globală împotriva virusului. Alții, simpli cetățeni blajini, mai fac o aluzie-două la generozitate, la altruism. 

Observatorul obișnuit și superficial ar spune că depinde pe cine citești; abia cine își ciulește mai zdravăn pâlniile urechilor își dă seama că toate vorbesc de aceeași schimbare. Dar nu de una superficială, abia scrijelită în straturile superioare ale epidermei, ci de-o zguduire adâncă într-un sistem uman de valori și priorități care- să mă ierte optimiștii- individualist a fost de când lumea și pământul.

Altfel spus, acești visători-încrezători, cărora optimismul le-a arestat venele, susțin că o criză de proporțiile celei în care ne-am trezit azvârliți ar putea mișca ceva profund în noi, ca umanitate, determinându-ne să reconsiderăm drastic raportul de separabilitate dintre eu și lume.

Și nu sună deloc nelegitim. Modelele stabile de comportament ale omului pot fi modificate prin două feluri: fie are loc un șoc puternic (vezi exemplul celor care s-au lăsat de fumat pentru că și-au văzut unchiul răpus de cancerul de plămâni), fie omul ajunge să vadă clar că repetă la nesfârșit un model de comportament nociv și, voluntar, prin eforturi susținute, alege să-l schimbe.

Bineînțeles, aceasta din urmă-i varianta mai grea. Implică în primul rând Conștientizare (și asta-i deja ceva ce nu se-ntâmplă în fiecare zi), iar apoi presupune demontarea unei strategii de răspuns, învățată din timpuriul vieții: se învață noi reflexe, se cultivă gânduri opuse, se mai domolește răspunsul automat…

Optimiștii mai-sus menționați susțin că, după trecerea furtunii, este posibil ca în noi, care cu greu reușeam să vedem mai departe de propriul interes, să se inverseze acest modus operandi de a ne raporta la lume. Să ne vedem îmbrățișând mai curând interesul comun (al planetei!) decât binelui individual. Că durerea și șocul pe care colectiv le vom încerca vor acționa asupra noastră așa cum cancerul unchiului a acționat asupra fumătorului. 

Din păcate, majoritatea fumătorilor așteaptă toată viața momentul care să îi zguduie atât de tare încât să le ia de pe umeri responsabilitatea lăsatului de fumat și, chiar în puținele situații în care se întâmplă, șocul se uită și fumătorul se grăbește să reîmbrățișeze viciul.

Cam la fel stă treaba și cu experiențele psihadelice de vindecare: ajunge omul pregătit să fie trăsnit de fulgerul revelației, să și sufere dacă este nevoie, să leviteze și să vadă lumea cu cel de-al treilea ochi pentru a ieși de-acolo transformat din cap până-n picioare. Se prea poate ca uneori lucrurile să cunoască deznodământul scontat (mai ales când omul știe foarte clar ce urmărește și are deja în spate un evantai de încercări). Prea adesea, din păcate, oricât ar fi experiența de puternică, șocul trece și puterea obiceiului, confortabilului, a zonei călduțe și familiare își reintră în drepturi. De ce? Pentru că schimbarea nu are o bază solidă de antrenament.

Îmi pare nespus de rău să tai craca speranței din inima optimiștilor, dar tare mă tem că posibila schimbare de mentalitate pe care-o întrevăd bunele lor intenții va lua același drum. Fără un oarecare antrenament a priori, fără eforturi conștiente de exersare a mușchiului generozității și fără crearea voluntară a condițiilor necesare acestei schimbări, toată criza actuală nu va lăsa în urmă decât, cel mult, pagini din istoria medicinei și lecții pentru viitorul economiei.

Putem, însă, să ne antrenăm și din spatele ușilor închise. Cum să nu? Putem alege să ne comandăm alimentele mai mult de la producători locali și mai puțin din supermarket. Să facem donații. Să susținem proiectele culturale care ne plac. Să ne sunăm vecinii vârstnici și să-i întrebăm dacă au nevoie de ceva. Să facem voluntariat (dacă ne permit condițiile). Să ne pregătim să susținem, așa cum vom putea, țările încă neafectate (America Latină, de exemplu). Să oferim celorlalți atât cât ne stă în puteri și nimic mai puțin, ținând minte că tocmai atunci când pare cel mai greu să te desprinzi de ceva pe care îl consideri al tău (bani, timp, obiecte, amabilitate când parcă n-ai de unde da), atunci câștigi cele mai valoroase victorii împotriva egoismului.

Fotografia aparține: 📷dowell.withus (via Instagram)

More Stories
Frontiera dintre Columbia și Venezuela
Un drum ca o roată a Inchiziției: din Maicao (Columbia) în Caracas (Venezuela) (IV)