De ce nu e nevoie să călătorești până la capătul pământului ca să practici buddhismul
Se fac trei luni de când am ajuns aici, într-un centru de retreat din ruralul Angliei, undeva în mijlocul nicăieriului, printre dealuri de rapiță și pășuni...
Se fac trei luni de când am ajuns aici, într-un centru de retreat din ruralul Angliei, undeva în mijlocul nicăieriului, printre dealuri de rapiță și pășuni, la distanță considerabilă de un drum de țară pe care nici autobuzul nu trece.
Cel mai apropiat orășel, Ledbury (10 mii de suflete), se află la cinci kilometri pe care-i poti străbate cu: mașina, dacă ai (nu e cazul), pe jos sau cu bicicleta. Aleg bicicleta cel mai adesea, mergând mai mult pe lângă ea și mai degrabă împingând-o în sus pe dealuri.
Dar asta se întâmplă doar o dată la două săptămâni, în câte o zi de weekend, când decid că-i timpul să-mi iau doza de civilizație și mă îndrept spre supermarketul Tesco cu pretextul de a cumpăra câte ceva.
Restul timpului îl petrec în complexul acesta de clădiri și mai degrabă în zona destinată unui curs de patru luni, Dharma Life, care are loc aici de două ori pe an: o dată pentru femei, o dată pentru bărbați.
Nu o dată de când mi-am anunțat intenția de a petrece câteva luni aici, aprofundând practica buddhismului am fost întrebată cu mirare: De ce nu te-ai dus într-un loc cu adevărat buddhist, ca Nepal sau Thailanda? Asta ar fi fost mișto, să petreci câteva luni pe-acolo, în vreun templu.
Fără îndoială că nu m-aș da înapoi de la o astfel de experiență de viață, dar dacă am înțeles ceva despre buddhism și practicarea lui este că-i altceva decât o experiență care dă bine la CV-ul vieții, un moment intens, dar trecător. Este un mod de a trăi.
Eu am cunoscut buddhismul într-un context occidental, mai precis, în Spania, când am ajuns într-unul dintre nenumăratele centre Triratna răspândite în diferite colțuri de lume vestică și în India.
Triratna este un ordin buddhist fondat acum 50 de ani de un englez pe care vânturile colonizării l-au dus în India la vârsta de 21 de ani și care, la scurt timp după ce a ajuns acolo, și-a aruncat pașaportul și alte vestigii ale identității, alăturându-se unui grup de călugări buddhiști, hotărât să își dedice viața căutării spirituale.
După douăzeci și cinci de ani în care a străbătut India în lung și-n lat, a studiat Dharma (învățăturile buddhiste) și a trăit în diferite comunități și sub egida a numeroși maeștri, a decis să se întoarcă în țara natală, convins că Occidentul are nevoie de învățăturile buddhiste mai mult decât de orice.
S-a întors, a început organizând ore de meditație și ținând prelegeri cu public restrâns și a stârnit un interes crescând față de un alt mod de a fi în lume. Alături de acești primi curioși, a creat un soi de instituție spirituală care câștigă tot mai mulți adepți în toată lumea.
Convins că buddhismul se adresează speciei umane în toată varietatea ei, indiferent la diversitatea culturală sau la geografie, strădaniile omului au urmărit să traducă cele învățate în India pentru a fi relevante și aplicabile în lumea occidentală.
Fără să se arate fidel uneia dintre cele trei mari școli de gândire buddhistă (care corespund celor trei faze istorice în evoluția buddhismului), a selectat din învățăturile și practicile fiecăreia, creând unui mod unic de înțelegere și practicare a învățăturilor lui Buddha. Este considerat părintele buddhismului vestic.
În UK există momentan aproape 40 de centre Triratna urbane și de retreat-uri (o listă completă a celor din întreaga lume găsești aici).
Ce înseamnă să fii buddhist?
Mi s-a pus întrebarea asta de câteva ori și nu m-aș putea lăuda cum că aș fi oferit un răspuns magistral vreodată. Am avut nevoie să reflectez și să vorbesc cu alți oameni pentru a trece de la argoul devenit deja parte din vocabular la o comunicare pe înțelesul oricui.
Departe de a fi perfectă sau completă, concluzia la care am ajuns este că să fii buddhist înseamnă să aspiri la o transformare a propriei conștiințe cu scopul diminuării suferinței (tale și a celorlalți) printr-o înțelegere mai profundă și mai puțin distorsionată a realității.
Sunt conștientă de abstractul acestor cuvinte bombastice și regret că nu pot oferi în schimb ceva mai tangibil. Altă definiții pe care le-am primit au fost trecerea de la o minte reactivă care, confruntată cu un anume stimul răspunde mereu în același fel, la un creativă, capabilă să găsească moduri mai inteligente și empatice de a reacționa.
Drumul meu în practica buddhistă
Nu am avut parte de un drum liniar și constant, iar principalul motiv au fost călătoriile, mutatul dintr-un loc în altul și faptul că în România, unde m-am întors de aproape patru ani, nu există o comunitate Triratna.
Am cunoscut buddhismul într-un centru din Spania, în 2016, și am început asistând la orele de meditație pentru începători. Am continuat luând cursuri de mindfulness și participând la întâlnirile săptămânale pentru tinerii buddhiști (sub 30 de ani), iar după ce am acumulat niscaiva experiență, am participat la retreat-uri.
Au urmat apoi pauze — perioadele în care am locuit în Belgia și am călătorit în Columbia — reapropiindu-mă de practica buddhistă în anul petrecut în Mexic, unde s-a creat o comunitate Triratna numeroasă și dedicată.
În timpul trecut de la întoarcerea în România am continuat, șontâncăind, să practic cum am putut, meditând în fiecare zi și participând la cursuri și retreaturi online. Mai bine decât nimic, dar incomparabil cu efectul pe care-l are prezența fizică a altor practicanți.
În 2019 am postulat pentru cursul la care mă aflu acum și am fost acceptată, urmând să încep anul următor. Dar pandemia a luat pe sus planeta, iar cursul s-a amânat până în primăvara lui 2023.
În tot timpul acesta, din 2016 încoace, oamenii pe care i-am cunoscut, prelegerile la care am asistat, reflecțiile pe care le-am avut, contactul constant cu buddhiști și meditația zilnică mi-au modificat, în limitele posibilului, structura neuronală și modul de a vedea lumea.
Ce m-a atras la buddhism și la Triratna
… și continuă să mă atragă, printre altele, este respectul față de diversitatea umană. Există în Triratna buddhiști care preferă o viață mai apropiată de cea monahală, alții care au făcut votul de castitate, alții care sunt în relații poliamoroase, alții care locuiesc în orașe, au joburi obișnuite, familii, alții care preferă viața în comunitate.
Buddhismul în Triratna nu impune reguli la aceste nivele ale modului de viață și consideră că, ceea ce te face buddhist este angajamentul față de respectarea celor cinci precepte (10 pentru membri ai ordinului) – sau efortul permanent de îmbunătățire — cât de realist posibil date fiind circumstanțele și condiționările fiecăruia.
Un alt aspect care-a acționat ca un magnet între mine și această comunitate spirituală, atunci când am dat întâi și-ntâi de ea, în Valencia (Spania), a fost sentimentul că nu sunt judecată.
Pentru puțin context, am crescut în anii 2000 într-un oraș de provincie din sudul țării – un loc în care bârfa răutăcioasă, neverificată și împrăștiată cu un tăios simț al justiției împotriva păcatului era una dintre principalele distracții ale locuitorilor.
După standardele locale, eu eram o adolescentă mai degrabă promiscuă, ceea ce m-a făcut să cresc cu un acut simț al rușinii și separării față de comunitatea pe care-o percepeam ca judecându-mă permanent într-un mod umilitor. Acum nici nu mai știu. Poate că mare parte a acestei percepții era simplă paranoia, născută sub auspiciul necruțătoarei culturi a rușinii în care am fost crescută. Nu mai contează.
Descoperind Triratna, m-a mișcat felul în care oamenii își vorbeau unii altora și unii despre alții. Principiile buddhiste care descurajează critica și bârfa ce au ca unic scop senzația meschină și primară de distracție ieftină sau de conectare cu unii pe seama defăimării altora au fost muzică pentru urechile mele. Modul în care eram tratată și respectată pentru simplul motiv că eram o altă ființă era un tip de relaționare la care nu mai fusesem martoră.
În grupul de tineri buddhiști, oamenii își trăiau suferințele și poveștile de dragoste încercând să vadă mai departe de cultura păcatului creștin și să răspundă la nevoile și curiozitățile proprii urmând preceptul buddhist referitor la sexualitate. Își explorau viața romantică mânați de singurul principiu care contează: să nu facă rău - nici sieși, nici celorlalți.
Desigur, mi-am dat seama ulterior, după ce am cunoscut îndeaproape sangha din Mexic și pe cea din Anglia, că modul de a interacționa al oamenilor este adânc influențat cultura locului. Astfel că, deși practicanți ai aceleiași școli buddhiste, valencienii sunt inevitabil diferiți de mexicani și ambii sunt diferiți de englezi, toți fiind rezultatul condiționărilor impuse de cultura în care s-au născut și au crescut.
Momente de iluminare
Mulți dintre cei care intră în contact cu buddhismul în Occident o fac în urma unui retreat Vipassana. Au fost publicat materiale foarte bune care descriu ce se poate întâmpla cu mintea unui om când sta în liniște preț de multe zile, meditând timp de zeci de ore (articolul Ancăi Băniță, de exemplu, reprezintă o confesiune profundă și detaliată a experienței ei personale într-un retreat Vipassana).
În timpul unei astfel de experiențe puternice și revelatoare ți se oferă ocazia să arunci o privire asupra felului în care poate arăta viața și se poate simți mintea dacă meditezi, dacă reduci stimulii, dacă faci alegeri care-ți simplifică viața, dacă ai o rutină, dacă petreci mai mult timp în natură, dacă…, dacă…, dacă…
Prea probabil să te viziteze și momente de înțelegere profundă a condiției umane, a inseparabilității dintre tine și tot ce te înconjoară, revelații asupra istoriei personale și a condițiilor care te-au dus unde ești, similare revelațiilor care se arată, adesea, și sub efectul psihedelicelor (citește povestea mea cu ayahuasca și plantele din jungla amazoniană).
Neajunsul unor astfel de momente este că sunt doar atât: momente trecătoare cu impact scurt care nu reverberează în transformări semnificative ale spațiului cognitiv. Condițiile care le dau naștere nu pot fi reproduse în viața de zi cu zi.
Ce propune buddhismul
Cu riscul de a-mi vedea popularitatea redusă drastic, trebuie să mărturisesc că practica buddhismului nu are, în sine, nimic exotic sau mistic. Reprezintă eforturile permamente, de zi cu zi, moment cu moment, de ajustare a manierei personală a fi în lume, cu scopul de a te apropia tot mai mult de potențialul tău maxim uman.
Practicând cu o oarecare conștiinciozitate sau participând la retreat-uri ai negreșit parte de momente transcedentale, impregnate de o plăcere vasta, greu accesibilă prin mijloacele convenționale cu care obișnuim să căutăm plăcerea. Nu-i, însă, starea obișnuită cu care buddhiștii începători merg prin viață, dar se întâmplă.
În restul timpului, însă, practica se aplică lumescului și cotidianului, în momente atât de mundane ca cele în care alegi să nu-ți ieși din pepeni la volan, să oferi locul de parcare altcuiva sau chiar să ajungi la concluzia că, până la urmă, nici nu ai atâta nevoie de mașină.
Fără a pătrunde prea adânc în teorie, Buddha a propus urmarea așa-numitei căi nobile octuple: înțelegerea corectă a realității (a faptului că totul este impermanent, fără substanță, insatisfăcător și funcționează în baza legii karmice și a condiționării, că suferința există ca parte inerentă a condiției umane și că poate fi eradicată), gândirea corectă (care se referă la intenție și angajamentul de a progresa), vorbirea corectă, acțiunea corectă, mijloacele de trai corecte, efortul corect, atenția corectă și concentrarea corectă.
”Cultivation of mind should be the ultimate aim of human existence.”, B. R. Ambedkar, principalul autor al actualei Constituții a Indiei
Meditația este un exercițiu, un antrenament care să te ajute apoi, în viața cotidiană să îți vezi mai clar conținutul mental, să îți înțelegi condiționările și să găsești moduri creative de a lucra cu tendințele mentale și de comportament care fac rău. Pe lângă meditație, studiul învățăturii buddhiste, practica reflecției și a eticii ocupă un loc la fel de important. Meditația este, așadar, o parte vitală a practicii buddhiste, dar nu este sinonimă acesteia.
Scopul ultim al practicării buddhismului nu este să devii o persoană mai bună – deși această transformare va avea loc în mod organic, ci una care vede și percepe realitatea mai în acord cu adevărata ei natură și mai puțin prin prisma experiențelor și a predispozițiilor personale. Desigur, urmarea firească este înțelegerea tot mai profundă, la niveluri ce transcend intelectualul, a condițiilor care dau naștere fenomenelor.
Înțelegi că filtrul utilitar prin care te raportezi la ceilalți te face mic, meschin și nefericit, că totul ce există este proces, nimic stabil, nimic veșnic, totul în continuă transformare. Înțelegi că un anumit nivel de suferință este inevitabil – pentru că ai un corp supus îmbătrânirii, durerii și îmbolnăvirii și o suită de emoții care nu poate fi dezactivată –, dar nu o mai multiplici, fără folos, cu gânduri prejudiciabile.
Resurse
Articolul De ce meditez și video-ul aferent
Canalul de Youtube al Centrului Buddhist Triratna din Londra