Am stat de vorbă cu Gabor Maté și am înțeles de ce este un personaj atât de controversat

Mă aflu la lansarea cărții lui și toată lumea și-a luat locul pe scaun. Sau în picioare. Sau în grădină. Cele aproximativ 80 de locuri din pergolă nu sunt suficiente nici pe sfert.

Încotro te uiți… oameni. Canadianul Gabor Maté parcurge construcția din lemn la 11 și câteva minute, cu o statură înaltă și subțire și un chip obosit. Merge până în față, salută și nu se așează pe scaun. Rămâne în picioare pe tot parcursul discuției, iar primele cuvinte destind atmosfera și amuză publicul. În vorbire, este direct, dar blând, sigur pe sine, dar flexibil, ascultă atent și dă răspunsuri care nu doar se aud, ci și răsună în interior.

În dimineața de 15 octombrie, în pergola din grădina Verona, circa 300 de oameni s-au adunat să îl asculte pe Gabor Maté. Dacă n-ai auzit de el, încă nu-i timpul pierdut și cu atât mai puțin ar fi să-i asculți câteva interviuri sau să-i citești cărțile. Omul acesta, cu față tristă și obosită, dar cu o voce caldă și știutoare este expert mondial în adicții, traumă și dezvoltare infantilă. 

Are 78 de ani și nu zic asta ca să insinuez că vârsta înaintată echivalează cu înțelepciunea, dar Gabor Maté are totuși în spate o viață de medic și mai bine de un deceniu lucrat cu oamenii străzii consumatori de droguri puternice din cel mai nefericit cartier din Vancouver. S-a născut în Ungaria, este supraviețuitor al Holocaustului și unul dintre puținii specialiști care vorbesc de compasiune și acceptare în procesul de vindecare. 

Este cunoscut pentru că, spre deosebire de curentele medicale de gândire occidental-tradiționale, pune trauma în centrul adicțiilor și al bolilor. Vorbește despre modele comportamentale pe care le dezvoltăm în primii ani de viață pentru a răspunde la așteptările părinților, pentru a ne proteja în cei mai vulnerabili ani de viață sau pentru a supraviețui într-o familie lipsită de afecțiune, modele aducătoare de stres pe care le perpetuăm pe tot parcursul vieții.

Maté este un personaj foarte controversat, iar viziunea sa asupra legăturii dintre stres, traumă și boală este văzută cu scepticism sau chiar criticată de alți medici, fie din medicina alopată (medicina vestică, cea care ne este familiară, și care tratează simptomele folosind medicație), fie de psihologi adepți ai școlii behavioriste (care consideră că psihologia umană poate fi studiată în mod obiectiv și complet, observând comportamentul vizibil, și tratată prin schimbarea comportamentului).

Cei din urmă văd în Maté o invazie în propria disciplină și o contestare a legitimării acesteia, iar primii sunt atașați de o viziune conform căreia vindecarea nu depinde de mediu, ci de procesele interne, biochimice, de unde și înclinația lor pentru medicație și respingerea psihanalizei. 

Am ajuns în galop la conferința de duminică pentru că rezonez nestingherit cu teoriile lui holistice, care studiază corpul uman din perspectiva sistemului în care se află. Am petrecut ani de zile luptându-mă cu toate adicțiile din lume (exceptând jocurile de noroc și iarba, care îmi dădea prea multă anxietate) și încercând să înțeleg de ce nu pot să mă opresc. De țigări nici măcar o oră, de alcool nici măcar o zi, iar de droguri niciun weekend. 

Am avut apoi șansa să port o discuție cu Gabor Maté între patru ochi, la sediul editurii Curtea Veche. Lucrurile n-au decurs tocmai cum le aveam scrise pe foaie, dar muream de curiozitate să-i aflu părerea despre creștinism, budism, capitalism, pseudo-valori ale societății și relațiile părinți-copii. 

Vorbeați la lansare despre valori ale societății care ne perpetuează traumele. Care sunt, exact, acele valori?

În primul rând, ceea ce ne face rău este felul în care privim ființele umane. Nu considerăm că trebuie respectate și apreciate așa cum sunt, ci evaluate în funcție de cum pot fi folosite. Dacă le poți vinde câteva lucruri și scoate profit, e bine, dacă le poți folosi munca pentru a face bani, iar e bine.

Problema este această valorificare a oamenilor, nu pentru ceea ce sunt, ci pentru ce poți obține de la ei. Această valoare fundamentală a societății noastre capitaliste ne împinge să ne creștem și copiii la fel. Nu îi creștem mergând alături de ei și permițându-le să fie ceea ce sunt, iubindu-i necondiționat, ci asigurându-ne că se potrivesc societății care urmează să îi folosească.

În școală, copii sunt recompensați pentru felul în care răspund așteptărilor, fără ca școala să întrebe care sunt nevoile copiilor. Desigur, părinții nu fac asta cu bună știință, ci automat, acceptându-și copiii doar dacă se conformează, dacă au rezultate școlare, dacă au „succes”, dacă arată bine sau alte criterii asemenea¹.

Poate fi societatea vindecată prin vindecarea individuală a traumelor?

Nu, dar trebuie să începi de undeva, nu poți aștepta ca societatea să se schimbe pentru că, mă tem, o să dureze foarte mult. Sunt mulți oameni cărora le convine societatea așa cum e, cei care au putere și profită de pe urma acestui lucru, și nu se vor grăbi să schimbe lucrurile. But it’s one supposed to sit and wait? Sau ar trebui să începem să ne vindecăm și să ne întrebăm: ce contribuție pot să aduc eu pentru a promova schimbarea.

Așadar, ar fi bine să începem la nivel individual. Dacă poți face ceva la nivel de comunitate, în aria ta de influență, foarte bine, dar nu poți aștepta ca societatea să se schimbe. Iar oamenii care au ocazia să fie ei înșiși, care sunt sinceri și autentici sunt mai fericiți, chiar dacă societatea nu îi aprobă.

Există vreo legătură între moștenirea lăsată de creștinism și izolarea pe care o trăim față de lumea care ne înconjoară?

Care-i exact moștenirea lăsată de creștinism?

Ar fi mai multe. De la porunca lui Dumnezeu de a exploata animalele și pământul — nu de a ne percepe ca parte din el — până la vinovăție, rușine și renegare a propriului corp.

Vorbește despre Vechiul Testament? Uite, ar fi foarte bine dacă într-adevăr urma cuvintele lui Iisus. El nu a spus nimic despre rușine, auto-învinovățire sau exploatarea pământului ca pe un bun. Dacă asculți cuvintele lui, nu ce a adăugat biserica 100-200 de ani mai târziu, vei vedea că el recomanda să nu-i judecăm pe alții, să acceptăm pe toată lumea, să ne iubim, să fim generoși, amabili, a spus că tărâmul lui Dumnezeu nu o să se pogoare din cer cu trompete și îngeri, ci că este aici, pe pământ. Și, apropo, asta-i tot ce a zis. Restul, sunt povești.

A spus că-i mai ușor pentru o cămilă să treacă prin gămălia unui ac decât pentru un bogat să ajungă în rai. Nimeni nu spune asta pentru că bogăția corupe, iar biserica este una dintre cele mai bogate instituții. Ce are biserica a face cu Iisus? Dacă adevăratele valori creștine ar fi cele promovate, ar fi bine, dar nu se întâmplă asta. Nu avem creștinism, ci bisericism (Churchianity).

Să-ți dau un exemplu. Papa a călătorit în Canada acum șase săptămâni cu scopul de a-și cere scuze pentru ceea biserica a făcut popoarelor indigene de acolo timp de sute de ani. Copiilor li se înfigeau ace limbă dacă vorbeau limba lor, erau bătuți, abuzați și înfometați. Nu li se permitea să își vadă părinții. Lucruri îngrozitoare.

Când a Papa a venit în Canada pentru a-și cere iertare, și-a cerut pentru ceea ce mulți dintre membri bisericii au cauzat oamenilor de acolo. Mulți! Ca și cum un nazist și-ar cere scuze evreilor pentru ceea ce unii germani au făcut. Dar nu este vorba de unii creștini sau unii naziști, ci de întregul sistem. Cred că Papa Francisc ar fi spus ceva mult mai sincer, dar probabil motivul pentru care nu a făcut-o este acela că avocații l-au avertizat că dacă își cere iertare în numele întregii biserici, atunci instituției i se va cere să plătească daune. Și să renunțe la o parte din bogăția ei. Asta-i biserica.

Și nu spun că doar creștinismul este așa, ci și alte religii. De fiecare dată când e vorba de instituții există un mare risc să fie vorba și de ego, bogăție, putere și corupție. Eu nu sunt adept al niciunei religii, dar religia adevărată poate fi un lucru foarte frumos. Între instituție și învățămintele per se este, însă, o mare diferență.

Este posibil ca o copilărie traumatică să fie transformată într-o oportunitate?

Iisus a făcut asta. Dacă iei în serios povestea lui Iisus și lași deoparte ideea concepției imaculate, descoperi că Iisus a fost un copil nelegitim care, probabil, a suferit mult din cauza asta. Care poate a avut parte de bullying. Și totuși a devenit acest mare transformator spiritual.

La fel și Buddha, a cărui mamă a murit când el avea o săptămână. Poveștile vorbesc despre moartea ei ca despre o foarte frumoasă experiență spirituală, dar să fim serioși. Cum se simte să îți moară mama când ești atât de tânăr?

Vindecarea de traumă este întotdeauna posibilă; nu aș mai face ceea ce fac dacă nu aș crede asta. De asemenea, cred că dacă tratăm copiii așa cum trebuie de la bun început pot deveni ființe minunate. Nu-i nevoie să traumatizăm oamenii pentru a-i face mai buni, dar odată ce începi să lucrezi cu trauma, aceasta îți poate deveni un profesor foarte bun.

Majoritatea oamenilor în România nu ne permitem să plătim servicii de îngrijire medicală. Ce putem face în cazul acesta?

Există o mulțime de cărți bune. Știu că nu toată lumea vorbește engleză, dar există multe video-uri online cu subtitrări sau, cel mai probabil, chiar în limba română. Oamenii pot medita, pot practica yoga, se pot conecta mai mult cu natura, pot ține un jurnal, scriind despre ceea ce simt. Chiar și să petreci timp cu prieteni, recunoscându-ți problemele și vorbind sincer despre emoțiile tale – când te simți deprimat, când simți că nu ești suficient de bun sau când te temi de ce cred alți oameni – poate aduce schimbări în bine².

Cum facem să ne transformăm relația cu cei care ne-au crescut și rănit?

Primul lucru este ca și celălalt partener să fie deschis la conversație. Dacă nu este dispus, nu poate fi vorba de nicio conversație. Asta nu înseamnă că relația nu poate fi transformată, dar este mult mai greu.

Au urmat câteva minute în care conversația mea cu Gabor Maté a fost un ping-pong de întrebări din partea terapeutului și răspunsuri din partea mea. Voiam să știu cum să-i vizităm pe ai noștri fără să ne mai sară siguranțele la primul reproș, comparație, acuzație aruncată în vânt. Să nu ne mai apese butoanele aceleași interacțiuni strângătoare de stomac și dătătoare de palpitații din casa părintească. Să nu ne mai țină pe loc în drumul către ceea ce vrem să devenim.

Am ajuns la concluzia că nici măcar nu este nevoie să reparăm relațiile cu cei care ne-au crescut, ci să îndreptăm imaginea pe care o avem despre noi înșine. Pentru că a fost o vreme în care ceea ce credeau părinții noștri era extrem de important, iar noi aveam nevoie ei să ne înțeleagă și accepte așa cum eram, nu să ne judece sau să ne critice. Mulți nu au putut, pentru că ei înșiși nu au primit asta. Dar acum nu mai avem nevoie. 

De o singură persoană ai acum nevoie să știe că ești destul de bună. Și aceea ești tu. Acum, răspunsul la întrebare: ce să faci ca să nu mai reacționezi la ceea ce spune mama ta? Să lucrezi cu tine. 

Interviul a fost editat pentru claritate

1. Răspunsul acesta a apărut parțial în materialul publicat în PressOne

2. Idem 1