Povestea mea cu ayahuasca și plantele medicinale din jungla amazoniană (partea I)

Am decis să mă las pe spate la voia întâmplării, hotărând să nu caut eu nici șaman, nici ceremonii, nici plante. Eu îmi văd de drumul, iar dacă-mi cale-mi iese ayahuasca, ne cunoaștem.

Când mi-am anunțat plecarea în Peru doar despre două lucruri am fost întrebată: 1) plănuiești să vizitezi Machu Picchu, 2) ai de gând să iei Ayahuasca. Asta ca să vezi și tu ce-nseamnă stereotipurile. Mai îngrijorător era faptul că cea de-a doua întrebare era mult mai populară și venea tot timpul atașată la câte-un zâmbet șugubăț, pe care numai gândul la interzis îl trezește. Dacă am învățat ceva în cele trei decenii de viață este că nu-i bine să te iei la trântă cu Universul, adică dacă ții tu morțiș să faci ceva, dar toate semnele par potrivnice, renunță. Nu-i momentul. O să ți-o furi dacă insiști. 

Despre Ayahuasca și șamani auzisem tot soiul de povești și încă și mai multe-mi ajungeau la urechi pe măsură ce mă apropiam de junglă. Știam că se recomandă să ții dietă înainte: să nu mănânci carne, să nu bei alcool, să nu faci sex. Îmi era clar că poți avea parte fie de o experiență revelatoare, fie de paranoia și de flăcările iadului și, personal, suferind de anxietate de când mă știu, am umblat mereu cu mănuși când a fost vorba de halucinogene.

Auzisem de tot soiul de povești cu călătoare neînfricate și curioase care suferiseră abuzuri din partea șamanilor de prin partea locului și n-aveam nicio intenție să mă expun vreunui risc. Mai mult de un portofel șterpelit într-o cafenea, nimic nu pățisem în cei doi ani de călătorii prin America Latină și eram hotărâtă să păstrez tradiția. 

Ca de fiecare dată când mă aflu între două alegeri, am decis să mă las pe spate la voia întâmplării, hotărând că nu am să caut eu nici șaman, nici ceremonii, nici plante. Eu îmi văd de drumul meu de patru luni ce începea pe plajele din nord și-o lua în jos de-a lungul coastei Pacificului peruvian, trecea frumos prin zona muntoasă vecină cu jungla înaltă, prin Anzii cordilieri, făcea o vizită la Machu Picchu să nu zic că n-am fost, o zi-două la lacul Titicaca și termina înăuntrul junglei amazoniene. Iar dacă-n drum îmi ieșea ayahuasca, sub orice formă, făceam cunoștință, dar nu mă duceam după ea. 

Așa mi-a fost pactul cu mine însămi și cu cât auzeam mai multe povești cu atât eram mai convinsă de înțelepciunea deciziei mele. Observam ca în lumea backpacking-ului peruvian, o ceremonie cu ayahuasca era doar o alta dintr-un șir de experiențe de călătorie. „E puternică rău. Te ia de cap, te duce. Pe mine m-a ținut șase ore”, mi-a mărturisit un francez de 28 de ani într-un hostel din Chachapoyas, cu tonul unui copil care se dăduse într-o tiribombă. Mi-am contenit un dat peste cap al ochilor, dar nu și gândul că ar trebui să fie mai mult în planta asta decât să te ia de cap. Am mai aflat că, în vreme ce ayahuasca este o plantă cu energie feminină, San Pedro, un cactus folosit de populațiile indigene din cele mai vechi timpuri în scopuri ritualice și medicinale, este considerat echivalentul masculin.

Fac o paranteză pentru a menționa că atribuția femininului și masculinului, așa cum este înțeleasă în culturile native amazoniene, este mult mai fluidă decât în cultura occidentală, post-victoriană. Asemenea multor altor culturi precoloniale din întreaga lume, ceea ce cunoaștem drept fluiditate de gen sau non-binaritate era un dat la fel de firesc ca iarba care crește din pământ. Și nu îți trebuie mai mult de câteva zile prin orașe amazoniene precum Iquitos sau în comunități rurale aliniate la malurile marelui râu pentru a-ți da seama că religia colonizatoare nu a reușit să bage de tot persoanele trans după cortina rușinii. Închidem paranteza.

Nu m-am grăbit, nu m-am aruncat, dar în același hostel mai sus menționat am cunoscut un alt tânăr de sorginte franceză, profesor de yoga, purtător de șalvari și hipiot cu acte-n regulă. Mă aflam în Peru de trei săptămâni și patru zile și astrele păreau să se alinieze astfel încât eu să cunosc ayahuasca. Când mintea mi se află cât de cât între urechi și nu sunt purtată orbește în vâltoarea emoțiilor, a anxietății și a dorințelor nevrotice, îmi ascult instinctul ca pe cel mai de încredere sfătuitor, iar îmi inspira încredere; vorbeam parcă aceeași limbă.

L-am întrebat despre ceremonii, despre experiențele lui cu ayahuasca și dacă cunoaște un șaman bun, de încredere, la care să pot să mă prezint ca femeie singură și să fiu în siguranță. Mi l-a recomandat pe Bruno, un alt francez, botanist de profesie, care s-a mutat în jungla amazoniană acum 17 ani și nu a mai plecat. S-a căsătorit cu o femeie a cărei bunică făcea parte din populația nativă a locului, cu care are patru copii. Bruno, il e super! Tu va voir. Și nu îți ia banii pe care i-ai da într-un centru de medicină tradițională, are prețuri mult mai decente.

Știam că pentru o săptămână de tratament în astfel de centre costurile nu scad sub 1000 de dolari și eram convinsă că dacă cineva este atât de lacom să ceară tot bănetul ăsta pentru a oferi ajutor semenilor, într-o țară cu inegalități economice colosale, nu-i tocmai ceea ce caut și am în față o altă industrie explotatoare de tradiții și exotism. 

Întâlnirea cu Bruno, el curandero

I-am scris lui Bruno de îndată ce-am ajuns în Tarapoto, unul dintre principalele orașe ale junglei peruane și am stabilit, înainte de orice, o întrevedere pentru a ne cunoaște. Mi-a plăcut asta. Majoritatea șamanilor de care auzisem, dintre aceia care cereau sute de dolari pentru o ceremonie, nu își luau timp și pentru discuții cu clienții. Bruno, în schimb, a condus din satul în care locuiește, aflat la o oră jumate de oraș, până la hostelul în care mă aflam eu doar pentru a ne cunoaște. A vedea pe ce lucrăm. Mi-a recomandat o dietă de cel puțin o săptămână înainte de ceremonie, adică o săptămână de solitudine, fără telefon, fără oameni, fără sare, zahăr, acid sau alte condimente, cu singurele alimente fiind orezul, bananele platan, lintea, cartofii, alunele crude și ovăzul. Și să-mi iau o carte, de preferat una cu conținut spiritual. 

M-a întrebat apoi dacă am o problemă anume pe care vreau să lucrez. Ha! O problemă. Nu-mi ajung degetele tuturor oamenilor din hostel, cu personal cu tot, ca să-mi număr problemele la care am de lucrat.

— Somnul! Am un somn îngrozitor, mă înnebunește. Mă trezesc de la cel mai mic zgomot, mișcare și nu mai reușesc să adorm.

— Vrei să îmi spui puțin despre relația cu familia ta.

Dacă voiam! Păi cum nu? E subiectul meu preferat. Mă asculta atent, cu ochii lui albaștri pătrunzători, cu chipul doar ușor brăzdat de cei 44 de ani și bronzat în cei 17 pe care i-a petrecut sub soarele junglei amazoniene. Părea că-mi pătrunde în minte cu agerimea celui care-a studiat îndelung firea omului. A continuat să mă asculte multe ore pe parcursul lunii petrecute în junglă și continuă să mă asculte din când în când și să-i pese de drumul meu în viața și astăzi, pentru că așa am avut norocul să dau peste un curandero care vede din cunoștințele lui despre plante și firea omului o vocație, și nu doar un business. 

Îmi povestește că avea probleme enorme cu alcoolul atunci când a ajuns prima dată în Iquitos, locul unde și-a cunoscut maestrul, indigen nativ, lângă care a stat și de la care a învățat despre plantele medicinale vreme de 15 ani și lor le datorează vindecarea. Urma să merg în Chazuta, un sat aflat la două ore de Tarapoto, pe domeniul unui tânăr care încearcă să pună pe picioare, împreună cu prietena sa, un centru medicinal. Ei aveau să-mi procure frugalele mese care se terminau la două după-amiaza cel târziu, pentru a-mi lăsa stomacul gol seara, când aveam să cinez doar o băutură obținută preponderent din plantă de verbină, pentru tratarea insomniilor și a anxietății. 

Ne-am revăzut miercuri, întâi septembrie, și am pornit-o către Chazuta întru începerea tratamentului cu o purgare de tutun, orice ar fi însemnat asta. Drumurile rutiere prin jungla înaltă a Amazonului sunt superbe, străjuite de-o parte și de alta de dealuri luxuriante, plantații de palmieri de toate soiurile, adăposturi create din lemnul înalților copaci, dar eu nu puteam să mă bucur de nimic pentru că eram înlemnită frică. Mă aflam la capătul lumii în mașina unui bărbat cu care vorbisem o singură dată și, deși primisem undă verde de la toată gașca de rezidenți permanenți din hostel care-l cunoșteau, îmi răsunau în minte toate poveștile pe care le auzisem despre șamani perverși și abuzatori.

Probabil teama mea umplea tot aerul mașinii pentru că discuțiile erau inconfortabile, tăcerile la fel și exista între noi o atmosferă pe care nu am mai simțit-o niciodată după. Bruno își aprindea adesea câte-o mapacho: țigară fără filtru alcătuită dintr-o foaie de hârtie care împăturește un soi local de tutun ce conține de zece ori mai multă nicotină decât tutunul obișnuit. Este una din plantele cele mai venerate în tradițiile precolumbiene andine și amazoniene, asociate cu vindecarea, învățătura și divinul.

Purgarea cu tutun

Lasă mașina la vreo 10 minute de locul unde aveam să-mi petrec următoarele zece zile și o pornim pe jos, eu cu ghiozdanul de 20 de kilograme în spate, într-un soare, o umezeală și niște pante de mă puneau în genunchi. Ajungem, Bruno îmi prezintă gazdele și mă conduce în căbănuța rudimentară din lemn acoperită cu plasă de insecte, alcătuită din două încăperi și aflată la vreo 300 de metri distanță de acoperământul cuplului gazdă, adică o terasă în care se gătea și se lua masa și care avea un pat așezat într-un așa-zis… pod.

Ceremonia tutunului, ca și cele de ayahuasca care aveau să urmeze, se petreceau în ceea ce, în limbajul locului, se cunoaște drept maloca. Pentru grupurile indigene amazoniene, maloca este casa comunală ancestrală, o construcție circulară, înaltă, cu acoperiș conic de frunze uscate de palmier împletite. L-am urmat în maloca pe Bruno, care aducea o cană umplută cu o băutură de culoarea obscură, aproape neagră și un lighean, mie însărcinându-mi un vas mare de plastic umplut cu doi litri de apă.

– Trebuie să bei fiertura aceasta de tutun. Știu că nu-i plăcut, dar o să-ți adune răul din minte și din corpul și o să-l scoată afară, curățându-te înainte de începerea dietei.

Am dat-o pe gât din multe înghițituri convinsă că n-am trăit ceva mai scârbos și mai respingător în viața asta și întrebându-mă de sute de ori pe minute de ce naiba mă supun unei asemenea torturi. M-am întins apoi pe spate, mi-am așezat mâinile pe abdomen și am așteptat să mor. Bruno m-a înștiințat că urmează să vomit, dar că ar trebui să beau tot vasul cu apă, iar eu i-am răspuns că nu simt nimic ce ar aduce a vomă, dar că mi-a crescut temperatura cu cel puțin un grad, sunt amețită și tot ce vreau e ca substanța aia vâscoasă să iasă din mine.

Odă tutunului (întregistrare din timpul unei ceremonii):

A zâmbit părintește, m-a asigurat că o să vomit și s-a pus pe cântat ceva ce părea să fie o odă adusă tutunului. Două ore să fi durat tot ritualul, timp în care, atunci când el nu cânta, iar eu nu mă văitam, vorbeam despre „moșteniri” imateriale de familie, despre traume transgeneraționale, importanța iertării și despre drumul lung al vindecării. 

Am aflat că, la fel ca și tutunul, ayahuasca te face să vomiți, iar actul acesta are rol de purificare și că cea mai mare parte a procesului este munca de reflecție, de înțelegere de sine și iertare pe care o faci tu cu tine. Că plantele medicinale, halucinogene sau nu, te pot ajuta să te vindeci biologic, îți pot arăta lucruri din istoria ta personală sau din cea a familiei tale pe care mintea, într-o stare de conștiință ordinară, nu le poate vedea sau înțelege. Dar că, pentru a se produce o schimbare viscerală, este nevoie și de efortul personal, de zi cu zi. 

Am mai aflat că planta rămâne în interiorul tău, iar spiritul ei continuă să lucreze mult timp, luni de zile, poate chiar un an-doi după terminarea ceremoniei. Că îi poți cere lucruri, dar că o să-ți ofere mai degrabă ceea ce ai nevoie, prin experiențele pe care le vei avea, oamenii pe care îl vei întâlni și înțelegerea pe care viața ți-o va aduce.

Am vomitat. Am încercat să o fac discret, fără zgomote și eructații. Să fiu o doamnă chiar și în împrejurări atât de neprielnice și când tocmai credeam că totul a luat sfârșit, mi-a mai adus puțină băutură de tutun și un alt litru de apă. Am luat-o de la capăt. Mă surprindea și amuza în același timp privirea analitică pe care Bruno o arunca ligheanului plin, ca și cum ar fi ghicit în el ceva ce eu n-aș putea să știu, adăugând aprobator și serios: „está bien, esto está bien”.  Ce era bine? Culoarea densă și închisă era un semn al faptului că ieșise tot sau aproape tot, ceea ce însemna că procesul fusese unul eficient.

– A ieșit ușor, n-ai avut probleme, mă asigură el. Înseamnă că tutunul n-a avut așa mult de lucru.

Nu am înțeles ce-a vrut să zică decât peste două zile când am participat la o altă ceremonie de purgare, împreună cu altcineva care, departe de se îngriji de eleganța actului vomei, a băut nu doi, ci patru litri de apă pe care corpul îl expulza după sforțări ca de iad și-o tuse ce-ajusese ca mai-mai să-i explodeze venele. Tutunul rămânea înăuntru, îi dădea frisoane și îl făcea să transpire lac, iar în lighean ajungea doar apa îmbibată de salivă. Două ore a durat toată tortura, iar eu am asistat cu bucuria meschină a gândului că am avut parte de o purgare atât de cuminte. Am aflat că tutunul a avut mai mult de lucru în cazul lui, care vedea după o perioadă tumultoasă, cu o minte și-un corp ce-aveau nevoie de curățire serioasă.

Citește continuarea poveștii aici.

O variantă mai scurtă a acestei povești a fost publicată în Vice România.