Tinder in pandemie

Pandemie: călătorii până la Mega și scăldat în apele tulburi ale Tinderului

Sunt sigură că alții se descurcă mai bine, dar uite că eu nu m-am priceput. Atât s-a putut. Unii rămân fumători ocazionali toată viața, în vreme ce alții sudează țigările și își măsoară viața în cartușe date gata. Uite așa trebuie și că unii

folosesc Tinder atât cât să-i amuze, în vreme ce alții se trezesc alunecând pe pante sinuoase cu fiecare swipe tot mai frenetic. Nu m-ar mira ca cele două categorii să coincidă (fumătorii înveterați și cei care glisează neurotic, pe de-o parte, și relaxații pe cealaltă) și poate că într-una din zilele astea, vreun curios cercetător britanic îmi va da dreptate. 

Tot ce știu e că înainte să mă pună păcatul să fac loc flăcării în rândul aplicațiilor din telefon, mintea mea era cât de cât la locul ei. Cât de cât. Ultimele luni fuseseră solicitante, aflasem din linia întâi că în învățământul postuniversitar românesc încă există profesori care își umilesc și terorizează studenții și că eu, la cele 28 de primăveri ale mele, încă pot să mă simt ca un copil certat și bun de nu prea mare lucru când de partea cealaltă a ecranului se află un profesor cu o personalitate prea puternică. Eram cu încrederea de sine puțin zdruncinată, dar nici prin cap nu-mi trecea că puțină iască împrăștiată pe focul mocnit al minții avea să-l transforme în ditamai incendiul. Poate dacă aș fi avut inspirația să bag „tinder” în Google Translate aș fi aflat că exact asta înseamnă: „iască”. 

Dar l-am instalat și nu am cum să mai dau înapoi. Nu am cum să-mi mai iau înapoi nici zecile de ore petrecute într-o chefuială de glisări stânga-dreapta, nici nopțile în care am dormit ca vai de el de somn, pentru că somnul și mintea ațâțată înainte de culcare nu se pupă nici cu cotul (coup de coude, cum s-ar spune). Să tot fi trecut două, poate chiar trei săptămâni înainte să îmi dau seama că lucrurile au scăpat de sub control și în tot timpul ăsta am trăit convinsă că eu țin frâiele. Că așa-i cu dependențele de când e omul om, ăsta le e hramul și-așa le sună scuzele: „nu, domne, stau pe Tinder că așa poftesc, că e pandemie, că eu respect regulile, că nu ies din casă cu zilele” (când mai era să ies dacă în puținul timp liber nu făceam decât să ațâț focul cu iască…?)

Mă uit în urmă și mă judec, nu doar pentru cărțile pe care aș fi putut să le citesc sau kilometrii pe care i-aș fi putut alerga în toate săptămânile alea de surescitare infantilă și neuroni îndobitociți, ci mai ales pentru sutele de gânduri critice care mi se derulau prin cap. Cine mă credeam să judec cu atâta aroganță oamenii (profilurile?) care mi se derulau în fața ochilor. De unde atâta înfumurare? Cine mi-a băgat mie în cap că aș fi prea bună pentru oferta locală. Că așa am făcut și așa am considerat.

„Nu-i rău, dar n-are păr.” – swipe left

„Se pensează! Nu suport bărbații care se pensează”. – swipe left

„Poză cu țigara și cu paharul. Vai de el, am trecut de asta.” – swipe left

„Selfie în oglindă la bustul gol; dar ăsta chiar n-are nimic mai bun de spus despre el?” – swipe left

„Dacă mai văd poze cu pachetele de mușchi îmi iau câmpii. Creeier, băă.”

Like pentru validare sau să vezi dacă iese de o masă gratis? Sigur nu aici. „Pe ăsta deja îl urăsc și îl disprețuiesc.”

Bună. Caut relație cu beneficii. Sunt un tip fără obligații, cu aspect în limite ”normale”. Atent, pasional, imaginativ, caut o doamnă care să își asume o astfel de relație. De ce îmi doresc lucrul acesta? Pentru că vreau și că pot, nu mă judeca, sau nu îmi scrie ca să îmi ții o lecție de morală. „Ți-aș ține o lecție de punctuație. Cine dracu te crezi? Cât oi fi coborât tu limitele alea ca să le înghesui în normalitate fără să pui măcar o poză. Mutantule.”

Dutch 1.83 – Let me make this clear, I’m not just a piece of meat. If you just want sex please swipe left! „Cerule! Merită să îi fac print screen și să îl pun la story fără niciun pic de cenzură pe nume sau pe față, idiotul pământului. Cineva mai puțin omenos ca mine ar face-o. Păstrez totuși print screenul în telefon.”

Atât de amabil și respectuos suna vocea din capul meu în vreme ce glisam frenetic. Mintea îmi funcționa pe două viteze, iar între ele nu existau nuanțe: dispreț și atracție. Meniul de chat îmi contura aproape palpabil mintea de maimuță, care aruncă un fruct tocmai început doar pentru că dă cu ochii ei bezmetici de altul, agățat de creanga din față.

Și acum închipuie-ți: să închizi în fiecare noapte lampa de la capul patului cu asemenea gânduri îmbibându-ți materia cenușie. Peste starea ta mintală nu cântă serafimi cu harpele la subțioară. Și pe măsură ce îmi dădeam seama că mai obosită deveneam, mai apatică și mai disperată, mai greu îmi era să opresc potopul de swipe-uri din deget. Mai adânc mi se înrădăcina convingerea că trebuie urgent să intru într-o relație, mai sentimentală deveneam la vederea cuplurilor de adolescenți îndrăgostiți din Cișmigiu și mai năpăstuită mă simțeam că mă prinde 29-lea tot singură. 

— Dacă stă ea atâtea ore pe zi ca să găsească bărbat, dacă analizează ea de-a fir a păr atâtea profiluri, și conturi de Instagram (după caz), înseamnă că are musai nevoie, trebuie să-și fi zis, în naivitatea lui, bietul meu subconștient, incapabil să ghicească în Tinder doar o nouă dependență.

Și, doamne, ce-am mai suferit după Marcel, un bărbat de 33 de ani din Africa de Sud, cameraman, care urma să se întoarcă acasă în dimineața următoare întâlnirii noastre, după ce petrecuse câteva luni în București cu echipa de filmare. Mai că aș fi plecat și eu în Africa de Sud și aș minți cu nerușinare negând că am aruncat un ochi orientativ pe biletele de avion. M-am întors acasă mai degrabă plutind decât mergând per pedes, convinsă că nu mai trebuie decât să las compatibilitatea să își reclame prezenta cu surle și trâmbițe, iar iubirea să tragă sforile, prefăcând anii lumină dintre București și Cape Town în pași de furnică. Nu s-a întâmplat, iar Marcel nu mi-a mai scris niciodată după mesajul de noapte bună din seara cu pricina. 

Dar mi-am revenit. M-am ridicat din țărâna propriei deznădejdi și am continuat să glisez, să critic, să judec, să poftesc. Descoperisem butonul de apel video din căsuța de conversație și îl foloseam cu încredere. Mi-am dat seama că economisesc timp berechet și speranțe deșarte dacă, înainte de o întâlnire în carne și oase, trec compatibilitatea prin filtrul unui apel video. Nu zic nu, disperarea m-a orbit cu succes în câteva rânduri, mi-a întunecat buna judecată, iar ochiul meu de vultur trebuie să fi avut cataractă când nu a băgat de seamă, după o oră jumate de întâlnire online, că între mine și Alessandro, un expat de sorginte italiană, nu era potrivire nici cât între un castravete murat și o ciocolată cu caramel. Zero. Nulle. Că nu m-aș mai fi gătit, mers până pe centrul vechi în grade sub zero și riscat  hipotermie la o terasă conformă cu regulile de limitare a răspândirii covid. 

Știi ce făcusem eu în ora aia jumate de întâlnire virtuală? În loc să urmăresc atentă omul cu care vorbeam, eu am setat video-ul astfel încât pe întregul ecran de XR să apară fața mea și abia mic, în colțul din dreapta sus, Alessandro. E jenant. E mai mult decât poate recunoaște demnitatea umană, dar atât de rău mi se încurcase mintea în câlți.

Am văzut și analizat atâtea fețe de bărbați singuri din orașul meu încât am avut la un moment dat impresia că nimeni nu îmi mai este chiar străin. Că știu câte ceva despre fiecare. Fie poza în care crede el că-i cel mai chipeș, fie profilul în alb-negru, fie înălțimea, fie spațiul pe care îl plasează greșit înaintea virgulei. 

Oricum, apogeul dramei a fost reactivarea tuturor adicțiilor de care rând pe rând m-am lepădat în ultimii ani. După fiecare apus, când energia îmi părăsea încet-încet sinapsele, iar peste judecata limpede se lăsa negura, eu mă găseam la marginea prăpastiei. Foamea interioară pe care am simțit-o permanent în toți anii împărțiți între pahare de vin și pachete de țigări începea să își caște iarăși gurmazul. Ștergeam Tinderul în fiecare noapte înainte de culcare, jurându-mi că am rupt mariajul cu el, doar pentru a mă reîntoarce umilă la el a doua zi. Exact cum făceam după ce dădeam gata un pachet de țigări în câteva ore înainte de somn și juram că nu mai pun gura. Dura fix până mă trezeam. Niciun minut în plus.

Am trecut în aceste săptămâni prin toate încăperile infernului. De la lamentare, tristețe și hohote de plâns, la sentimente copleșitoare de nevrednicie, de nedemnitate inerentă și până la valuri de adrenalină care și-au oprit curgerea după vreo șapte zile, când robinetul le-a fost astupat de disperare acută. Săptămâna de adrenalină a fost, însă, de departe cea mai interesantă. A avut loc după ce l-am cunoscut pe Dali, un portughez de origine tunisiană, care deborda de ADN mediteraneean. Genul de om care pare că se joacă cu viața, care râde la fel de des pe cât respiră și care ridică simțurile la rang de artiști. Personificarea lui Carpe diem cu cârlionți ce amintesc de pământuri africane și cu cea mai irezistibilă voce. Am înnebunit, lesne de închipuit. Smulsă pentru câteva ore din negura în care trăiam și picurată în compania acestui om, dopamina mea a început să țâșnească și să împroaște în toți milimetri cubi de corp. 

A doua zi după micul dejun ne-am luat la revedere, iar viețile noastre și-au urmat fiecare cursul. Cât se poate separat. Șapte zile mai târziu, prin venele mele încă șiroia adrenalina. Eram într-un sevraj cumplit. Dormeam câteva ore pe noapte, inima îmi tropăia în coșul pieptului, abia reușeam să mănânc câte ceva și aveam o energie de aș fi putut muta blocul de partea cealaltă a parcului. Asistam neputincioasă la gânduri haotice, copleșitoare, care se învârteau în interiorul țestei asemenea unui roi de albine bete, prinse sub un borcan. Aș fi putut primi lecții de concentrare și memorie de la orice pește din orice acvariu de sufragerie. Prietena mea cea mai bună nu reușea să dea verdictul. Oscila între borderline și tulburare obsesiv-compulsivă. Eee, dar nu se exclud oricum. Poate ai câte puțin din amândouă.

Am analizat în săptămâna aia toți demonii care puseseră stăpânire pe mine (că oricum, altceva nu eram în stare să fac cu creierul) și am blestemat Tinderul din toți rărunchii pentru că își bătuse joc de autocontrolul meu. Mă lăsasem prinsă într-o pânză de dorințe, nevoi, critici, dispreț, într-un vortex de fețele, voci și povești, într-un burnout al swipe-urilor și dateurilor, pentru ca în momentul în care am cunoscut pe cineva care să îmi placă, să cedez nervos.

Și aici se încheie experiența mea cu Tinder. Nu mai continui. O perioadă care mi-a arătat că demonii personali nu sunt nici pe departe exterminați, ci că la cel mai mic culcat pe-o ureche își iau elan și tabără pe mine cu toate cele șapte capete. Îmi asum riscul repetiției: sunt convinsă că alții se descurcă mai bine, că frenezia swipe-urilor nu îi ia pe sus ca să-i arunce în pragul nebuniei și bravo lor, iar dacă tu faci parte din această ultimă categorie de vikingi emotionali si cu judecata limpede, nu te năpusti să mă judeci. Fiecare le are pe-ale lui. Măcar să reușim să le vedem și să învățăm din ele.

More Stories
Interviu cu Laura Ilisii: povești despre călătorii, America Latină și petrecerea carantinei în Peru