Despre Narcis și Gură-de-Aur, Herman Hesse

Lectură pentru călători în vreme de izolare: Narcis și Gură-de-Aur, de Herman Hesse

Nu îmi amintesc ultima carte care să mă zguduie în asemenea măsură, care să dea drumul la fiecare capitol unui mușuroi de furnici în sus pe șira spinării mele și nici ultimul autor cu care să simt că vorbesc aceeași limbă, așa cum mi s-a întâmplat cu „Narcis și Gură-de-Aur” al lui Hermann Hesse. 

Ai dat vreodată de scrieri ale căror cuvinte înșirate pe foaie, pagină după pagină, să-ți deștepte suspiciunea că scriitorului i-au fost dictate la ureche de o voce a universului? O bănuială că viața nu ar fi putut fi atât de transparentă și limpede reflectată de limbaj în absența unei forțe ce depășește biata putere a omului? Pentru că asta am simțit în tot drumul meu spre ultima pagină a cărții.

Gură-de-Aur a fost un călător în toată puterea cuvântului. Viața lui poate fi viața multora și, pentru mulți, empatia față de trăirile personajului nu are nevoie de nicio strădanie. Îi pot urmări faptele, îi pot înțelege modul de a raționa și de a se lăsa mânat de impulsuri, îi pot pătrunde întrebările și durerea existențială, se pot regăsi fără pic de efort de imaginație în încercările continue ale personajului de înțelege viața și pot spera că finalul le va mai scurta din vălul multor greșeli de judecate prin care continuă să orbecăie în viața de zi cu zi. Asemenea mie.

Un vagabond poate fi delicat sau aspru, rafinat sau grosolan, temerar sau fricos, însă în inima lui rămâne mereu copil, trăiește mereu în ziua dintâi, înainte să înceapă istoria lumii, viața lui e condusă mereu de puține și simple instincte și nevoi. Poate fi deștept sau prost; poate ști adânc în sine, cât de fragilă și nestatornică e orice viață, cât de sărmană și de înfricoșată își poartă orice vietate puținul sânge fierbinte prin gheața spațiilor cosmice; sau poate asculta, copilărește și lacom, numai de poruncile bietului său stomac – întotdeauna este opusul și dușmanul de moarte al celui avut, al sedentarului care-l urăște, îl disprețuiește și se teme de el, pentru că nu vrea să i se aducă aminte de efemerul existenței, de ofilirea necontenită a tot ce e viață, de moartea implacabilă, glacială, care, de jur împrejurul nostru, umple universul.

Încă de la intrarea în mănăstirea unde plănuia să îmbătrânească și să moară, Gură-de-Aur leagă o prietenie strânsă cu Narcis – înțeleptul prin excelență, cărturarul, călugărul care și-a pus viața în slujba celorlalți și întreaga ființă, mănăstirii, motivat de potrivirea acestei decizii cu lutul care l-a plăsmuit.

Maulbronn Monastery, Germania, Herman Hesse - Narcis și Gură-de-Aur
Mănăstirea Maulbronn din Germania, locul de începere a poveștii

Narcis, în rolul lui atotștiutor și de psihanalisti desăvârșit, vede mai departe de aparenta înclinație spre pioșenie a lui Gură-de-Aur, iar prin discuții ce duc cu gândul la scrierile lui Yalom, privirea pătrunzătoare a cărturarului țintește în subconștientul învățăcelului, acolo unde amintirea inhibată a mamei îl cheamă să dedea cunoașterii experiențiale. Prin arta lui aproape fantastică de a citi în inimile oamenilor, Narcis înțelege că, în ciuda străduințelor de a excela la învățătură, tânărul său prieten este mânat mai curând de dorința de a-i intra în grații, dar că, în ciuda acestora, Gură-de-Aur nu este făcut să devină cărturar și cu atât mai puțin călugăr.

Firește, continuă Narcis să vorbească. Firile de felul tău, cei cu simțurile viguroase și delicate, cei însuflețiți, visătorii, poeții, afectuoșii, ne sunt, mai întotdeauna, superiori nouă, gânditorilor. Originea voastră este maternă. Voi trăiți în împlinire, vouă vă este dată puterea de a iubi și a putea participa cu tot sufletul la trăirile voastre. Noi, gânditorii, deși părem adesea a vă îndruma și conduce, nu trăim în plenitudine, noi trăim în uscăciune. Vouă vă aparține belșugul vieții, vouă sucul poamelor, vouă grădina iubirii, țara frumoasă a artei. Patria voastră este pământul, a noastră, ideea. Pe voi vă amenință înecul în lumea simțurilor, pe noi, sufocarea într-un spațiu fără de aer.

Gură-de-Aur părăsește astfel mănăstirea la vârsta de 18 ani pentru a cunoaște viața. Se lasă  sedus, fără a opune dram de rezistență, de mrejele simțurilor – „voluptății”, așa cum adesea sunt descrise de către autor -, învață repede să își trăiască viața ca și cum ziua de mâine nu ar mai exista, se îndrăgostește și îndrăgostește la rândul lui fiecare femeie care-i taie calea. Nu șovăie în fața niciunei ocazii de a fura inimi după inimi, în fiecare colț de țară îl poartă pașii.

Își pune soarta în goana neînfrânată a anotimpurilor, se aruncă în brațele lanului de grâu, boabelor de rouă, învață să trăiască după cum îi dictează nevoile primare și pătrunde în toate cotloanele artei de a seduce. Cucerește și se lasă cucerit de sute, de mii de ori… de fiecare dată cu același entuziasm ca prima dată. Gură-de-Aur bate necontenit cărările existenței, se hrănește din fructele pădurii, din mila oamenilor și din muncile sezoniere,  trăiește tot ce poate trăi un om la trecerea prin această viață, într-un perpetuu du-te-vino între frenezia exaltării și mizeria durerii și, până la o anumită vârstă, rănile durerii se vindecă repede, iar extazul se dovedește capabil de altitudini halucinante. 

Am urmărit traiectoria vieții personajului în încercarea de a-i atribui fiecărei etape o vârstă; cu cât adaug mai mulți ani în sac, cu atât mă conving de refuzul tipic tinereții de a pune parte din imbolduri pe seama vârstei). Oricât ar încerca tinerețea, în aroganța ei, să își justifice acțiunile punându-le pe seama unei personalități fixe, sigure, imperturbabile și oarbe la trecerea anilor, constată într-o bună zi, cu umilință, că nevoile se schimbă, că perspectiva prin care privea viața și își proclama răspicat valorile la 20 de ani, nu trezește mai mult de un zâmbet nostalgic și înțelegător de bunic pe aceeași față, opt ani mai târziu. Și mă conving pe zi ce trece (ba năzuiesc chiar) că același zâmbet își va croi drum pe fața de 35 la amintirea novicelui de 28. 

Oricât am așteptat referințe biografice exprimate în ani concreți, autorul nu mi-a dat această satisfacție, dar el, în cârdășie cu viața, mi-au permis să bănuiesc cam pe unde începe această existență de hoinar, subordonată senzorialului, să își cam piardă din strălucire. Am simțit că, în cazul personajului, asta s-ar petrece cu puțin înainte de pragul de 30. Să fie, oare, acesta momentul-perioadă universal în care omul, care miroase deja de ceva vreme zădărnicia unei vieți dedicate instinctelor, începe să simtă presiunea aflării unui alt răspuns la marea dilemă fericirii?

După ce a adulmecat de-a binelea impermanența lucrurilor și a văzut pe propria piele că nici fericirea absolută și nici fundurile celor mai întunecate abisuri nu durează veșnic, ci alcătuiesc mai degrabă experiența umană sub forma unui carusel în veșnică funcțiune, începe omul acum, în pragul vârstei de 30, să pună cap la cap experiențele trăite și să încerce să dea un alt răspuns. Este aceasta, oare, răscrucea de drumuri în care tânărul, voit sau nu, se leapădă de naivitatea cu care a crezut că noul va fi mereu nou și că dulcele, mereu dulce? Este, poate, vârsta la care omul (și cu prisosință omul care a trăit intens) își știe – sau cel puțin își bănuiește – vocația. Are oarecum un simț a ceea ce ar trebui să dea el lumii în schimbul a tot ce i-a fost oferit și simte cum imperiozitatea acestei datorii (orientată mai curând față de el însuși decât față de lume) începe să îl împingă mai mult sau mai puțin amabil de la spate.

Cu un simț secret, Gură-de-Aur bănuia și taina vocației sale de artist, a dragostei sale profunde pentru artă, a urii sălbatice care îl cuprindea uneori, împotriva ei. Fără idei, căutând numai cu simțirea, afla sensul multor simboluri: arta însemna reunirea lumii paterne cu cea maternă, a spiritului cu sângele; ea poate începe chiar de la simțuri pentru a se ridica până la cele mai înalte abstracții sau poate porni din lumea pură a ideilor, sfârșind în cea mai sângeroasă carnalitate.

Însă necontenit și adeseori pe neașteptate, ca printr-o vrajă, bucuria și liniștea îl părăseau, iluzia aceea de îmbuibare îl sufoca, această mulțumire de sine, trufie și trândavă tihnă a sufletului se scuturau de pe el și ceva îl trimitea în singurătate și meditație, în pribegie, în contemplarea suferinței, a morții, a zădărniciei oricărei acțiuni, îndemnându-l să privească țintă în abis. Iar uneori, din deznădejdea atotcuprinzătoare, stârnită într-însul de această panoramă a lipsei de sens, și a spaimei atotstăpânitoare, înflorea dintr-o dată în el o bucurie, o dragoste violentă, dorința de a cânta un cântec frumos, ori de a desena; sau în vreme ce mirosea o floare, se juca puțin cu o pisică, regăsea armonia copilăroasă a vieții. Sentimentul acesta s-ar putea întoarce și acum, mâine sau poimâine, și lumea ar deveni iarăși bună, minunată. Până când s-ar înstăpâni din nou toate celelalte, tristețea, îngândurarea, dragostea disperată, sufocantă, pentru peștii muribunzi, pentru florile gata să se ofilească, spaima de o viață nătângă, porcească și de oamenii ce se holbează, fără a fi în stare să vadă ceva.

Gură-de-Aur recunoaște compoziția de artist în materialul ce-l alcătuiește și intuiește că datorează sculpturii câteva opere care să ilustreze cele mai prețioase experiențe de viață contopite în subconștient cu visuri originare din alte dimensiuni. Îi este, totuși, teamă pentru că, verde încă la minte, continuă să privească viața ca pe dihotonomia dintre două extreme care nu se pot complementa, care nu pot exista, una în prezența celeilalte. Candidul! Existența, pentru el, poate lua doar două înfățișări: viața fără căpătâi și fără ceasornic a hoinarilor (cea care îi este atât de familiară) și viața maestrului său Niklaus, harnic, destoinic și deplin cunoscător al meșteșugului, dar văduvit de libertate și tinerețe. Dacă pe așa stau lucruri, nu ne trebuie nicio minte de savant ca să înțelegem de ce, trecut probabil acum de neîndurătorul 30, personajul se ascunde încă după fusta vieții de nomad și de ce numai un eveniment zguduitor de rădăcini reușește să îl arunce în brațele unei vieți așezate.

Era într-adevăr ruşinos să fii astfel dus de nas de viaţă, era de râs şi de plâns! Ori trăiai, îţi lăsai simţurile să-şi facă de cap, sugeai cât puteai la sânul eternei mame-Eva – şi atunci puteai gusta, ce-i drept, voluptăţi supreme, dar nu aveai nicio apărare împotriva efemerului; erai ca o ciupercă de pădure, astăzi împestriţată de culori frumoase, dar putrezită mâine. Ori te apărai, te închideai într-un atelier şi căutai să înalţi vieţii fugare un monument – şi atunci trebuia să renunţi la viaţă, nu mai erai decât o unealtă, stăteai într-adevăr în slujba nepieirii, dar în acelaşi timp te uscai şi- ţi pierdeai libertatea, plenitudinea şi plăcerea vieţii. Aşa se întâmplase cu meşterul Niklaus. 

Ah, şi viaţa întreagă nu căpăta sens cu adevărat, decât dacă putea dobândi şi una şi alta, dacă viaţa nu era ciopârţită de acest searbăd ori-ori! Să crezi fără să plăteşti cu preţul vieţii! Să trăieşti fără a renunţa, totuşi, la nobleţea creaţiei! Oare nu era cu putinţă? Poate că existau oameni care izbuteau aşa ceva. Poate că existau soţi şi părinţi cărora, fidelitatea, nu făcea să le piară plăcerea simţurilor? Poate că existau sedentari, cărora lipsa libertăţii şi a primejdiilor nu le seca, totuşi, inima? Poate. De văzut încă nu văzuse niciunul.

Această creație a germanului Herman Hesse este un tot atât de complex încât reușește să pună laolaltă, într-o atmosferă de basm, elemente ale simbolismului, psihanalizei și spiritualității, dându-le o formă compactă, asemenea olarului în procesul lui de creație lipsit de cusur. Chiar și în lipsa unei documentări bibliografice asupra vieții autorului, încercarea lui de a găsi podul de legătură între religiile vestice și estice, dintre creștinism, pe de-o parte, și budism și hinduism, pe altă parte, strigă nerușinată din spatele rândurilor întregii opere. 

Herman Hesse, Narcis și Gură-de-Aur, fragment
More Stories
Strazi din Caracas, Venezuela
Prin ochii familiei Mendoza (VI)