Ghetsemani, Cartagena

Povești de călătorie care nu se spun 🤫

Aveam mai puțin de 24 de ore de când mă întorsesem din Venezuela și în sfârșit puteam să respir. În sfârșit, puteam să dorm. După două săptămâni în care locuisem în casa de la mărginimea Caracasului, după toate nopțile în care mai mult așteptasem și implorasem venirea somnului decât să mă bucur de dulcea, profunda contopire cu el, acum parcă mușchii ce-mi îmbrăcau corpul puteau să se relaxeze. Parcă ceva mi se luase de pe umeri, nu de tot, bineînțeles, continuam să fiu îndrăgostită, frustrată, agitată, iar intuițiile mele cele mai catastrofice îi dădeau înainte cu avertizările; dar chiar și-așa surescitată de-avalanșe emoționale, tot mă răsfăța o dulce senzație de libertate.

Să fi fost vreo două dimineața când am ajuns în Cartagena, după mai bine de 30 de ore de călătorie înapoi și singura dorință era să intru degrabă în hostel, să mă reped la dulăpiorul unde-mi lăsasem toate lucrurile de valoare și să mă asigur că încă erau acolo. M-am despărțit de el într-un sărut pasional (sau cel puțin așa l-a simțit corpul meu în noaptea aia, sprijinită de zidul hostelului) și m-am grăbit să-mi iau în primire patul întrebându-mă dacă mi se răspunsese cu adevărat la întrebarea: „De ce nu pot să dorm la tine?” De ce nu putea să mă ia cu el în casa unde locuia în Cartagena după două săptămâni în care am făcut parte completă din familia lui? După ce împărțisem tot ce-aveam cu el și cu ai lui? După planurile de viitor pe care ni le făcusem împreună? Asta mă întrebam în vreme ce-așteptam sosirea somnului.

— Păi Carlos o mai are și pe femeia lui care-l ajută, mă lovesc în moalele capului cuvintele unuia dintre băieți, două zile mai târziu, într-o conversație oarecare după spectacolul stradal de breakdance.

— Carlos e cu cineva? reușesc eu să bângui cu gura pe jumătate amorțită.

— Daa, e femeia lui. Așteaptă și-un copil. 

Dacă aș spune că cerul s-a prăvălit peste umerii mei nu aș face decât să subestimez greutatea cerului și să iau în derâdere forța gravitației. Nu, a fost infinit mai dureros. În secundele alea a părut că pământul se oprește din goana lui pe axă, că viața se ofilește și se stinge ca la o pocnitură din degete, iar singurătatea mă înghite ca și cum ar fi flămânzit secole întregi doar ca să mă aștepte pe mine. A fost unul dintre momentele alea în care nu mai reușești să distingi inima de stomac. Nu îți mai dai seama dacă stomacul, care asistă la încercările disperate ale inimii de a sparge coșul pieptului și a se elibera de-acolo, hotărăște să-i dea o mână de ajutor și să înceapă să bată și el, doar-doar ar reuși să mai slăbească puțin rezistența oaselor. Ori asta, ori inima tocmai împușcată se ascunde speriată în stomac, conștientă că brusc are nevoie urgentă de protecție, că-i așa fragilă că ar putea exploda în orice moment.

Trăiesc convinsă că lui Jorge nu i-a scăpat comentariul din greșeală, chiar dacă așa mi-a părut în momentul cu pricina. Câteva cuvinte care paralizează o ființă umană nu pot scăpa din greșeală. Nu am deslușit încă adevăratul motiv din spatele declarației lui, dar nici nu mi-a păsat prea mult. I-am fost recunoscătoare din prima secundă. 

Înnebunisem temporar, asta era clar și niciodată, în tot timpul petrecut pe pământ latin, nu m-am simțit mai singură ca atunci. Niciodată nu am simțit mai tare dorul de casă, de cuib, de siguranță, niciodată n-a fost mai dureroasă amintirea celei mai bune prietene și niciodată mai apăsător gândul că se află atât de departe de mine. Mă uitam în jur și toată lumea părea ostilă. Deși continuau să râdă așa cum râd numai columbienii (și mai cu seamă cei de pe coasă), îmi trezeau frică. Mă tortura gândul că relațiile dintre oamenii din partea asta de lume se făceau în baza unor înțelegeri pe care eu nu le cunoșteam, nu mi le însușisem și asta mă facea atât de vulnerabilă că mi-era milă de mine. „Mă duc direct la terapie când ajung acasă”. Dintr-odată îmi răsunau în cap toate cuvintele rostite cu atâta certitudine de atâtea și-atâtea femei latine care mă asigurau că bărbații nu merită nici măcar încrederea care-ar încăpea într-un bob de mazăre scobit.

Niciodată n-am fost un exemplu de discreție (nici măcar acum, când scriu acestea, iar mama dezaprobă din umbră expunerea publică a trăirilor atât de intime, de personale) și nu m-am gândit niciodată de două ori înainte să arunc afară din mine ce se află în cele mai adânci străfunduri. Și atât de strașnic aveam atunci nevoie de cineva căruia să îi pese, care să mă asculte și să spună orice… De n-ar fi fost Caramelo, unul dintre băieții din gașca de dansatori, m-aș fi văzut probabil nevoită să opresc primul trecător în iureșul stradal și să-l supun corvoadei de a-mi asculta confesiunile telenovelistice. Sau i-aș fi ținut de urât până în zori paznicului de la hostel care, columbian cum era (de pe coastă), ar fi deșertat cu mine cu o sticlă de rom fără cea mai mică împotrivire.

Citește seria completă a poveștii din Venezuela:

În Plaza de la Trinidad, locul de sorginte al atâtor alte povești (I)
„Vorbesc cu mama să-ți pregătească patul” (II)
„Ți-o prezint pe fetița mea!” (III)
Un drum ca o roată a Inchiziției: din Maicao în Caracas (IV)
În casa de la mărginimea Caracasului (V)


More Stories
Topul frumuseților naturale din Columbia