Favele Caracas

Povești (mai mult sau mai puțin) de dragoste, din Venezuela

Anterior: Prin ochii familiei Mendoza (VI)

Martha, Gabriela și Juana erau surorile mai mari ale lui Jesús, dar țineam la ele ca și cum ar fi fost ale mele și sunt ferm convinsă că numai oamenii latini îmi pot trezi asemenea sentimente. Deși mai puțin apropiată de ea decât de celelalte două, Juana era preferata mea: genul de om care, pe orice ar pune mâna, îl transformă în artă. Pentru că salariul la salonul de frumusețe la care lucra nu depășea 20 de dolari pe lună, renunțase la după-amieze și la singura ei zi liberă din săptămână și își mai luase un job. Era singura care îi făcea concurență în bucătărie Mamei Rosa și aș fi o ingrată în toată puterea cuvântului dacă aș uita de grătarul vegetarian pe care l-a pregătit în cinstea mea, având sosul tradițional, wasakaka, drept ingredient cheie al ospățului. Adesea, puținul timp liber care îi rămânea între două joburi, îl dedica fetițelor și femeilor din familie, deloc puține la număr, pentru a le aranja „ca la salon”. 

Juana împărțea camera cu soțul ei, unul dintre cei mai buni și mai educați bărbați pe care i-am cunoscut în partea aceea de lume, ceea ce mă făcea și mai mult să admir inteligența intuitivă a acestei femei (care pe mine, în acel moment al vieții, mă ocolise cu desăvârșire). El era avocat. Avocat fusese toată viața, dar condiția națională, în cârdășie cu faptul că era un avocat cinstit, constituiau rețeta  făr’ de greș a șomajului. Ne-a însoțit pe mine și pe Jesús în drumul de întoarcere în Cartagena din nevoia disperată de a-și găsi de muncă, iar ultima oară când am vorbit cu el se îndrepta către un interviu pentru postul de bodyguard al unei discoteci.

***

Eu eram freelancer la vremea aceea și, dacă făcusem ceva bun înainte de a mă repezi în acest colț de lume uitat de Dumnezeu, fusese să mă asigur că găsesc un calculator cât de cât funcțional (convenisem ca laptopul să îl las în Cartagena) și o conexiune la internet cu care cât de cât să-ți poți face treaba. Așa mi s-a răspuns: cât de cât, și nu am fost mințită cu nicio silabă. Problema era următoarea: casa familiei Mendoza se afla oricum cocoțată pe unul dintre dealurile izolate care împrejmuiau Valea Caracasului, la vreo juma’ de oră de mașină față de centrul orașului și cu acces zero la vreun mijloc de transport public.

Cum să îți explic, casa Marthei, la care trebuia să mă deplasez pentru accesul la calculator era… și mai sus, în fix vârful versantului. Iar de ieșit singură din casă nici nu putea fi vorba. Călătorind făcând autostopul și întotdeauna însoțită de cel puțin doi membri ai familiei, drumurile până la Martha deveneau expediții anterior organizate, dar care nu mi se refuzau niciodată, ca și cum întrunitul taskurilor mele era datoria întregii familiei. Dar chiar și așa, deadline-urile pășiseră pe tărâmul imposibilului de când biroul meu de lucru devenise un butoi, pe post de scaun, un calculator mare, gri, vechi de când lumea și pământul și un internet care pica, cu regularitate, din juma-n juma de oră.

Sufrageria Marthei și biroul meu timp de două săptămâni

Dar îmi plăcea să stau acolo și îmi plăcea să mă întind la vorbă cu Martha, o altă povestitoare desăvârșită. Mi-a vorbit ore întregi și nu fără lacrimi în ochi despre fostul și primul ei soț, cu care își împărțise viața vreme de 10 ani, dar care nu a așteptat prea mult după căsătorie pentru a-și da arama pe față și a-i face viața imposibilă.

A fost a doua poveste despre cruzimea bărbaților de prin partea locului pe care am ascultat-o în familia Mendoza (și a nu știu câta pe pământ latin), a doua oară când auzeam despre violențe verbale, infidelități nerușinate și umilințe dureroase prin care treceau femeile la prima lor iubire și am certitudinea că acestea nu erau excepții. Oamenii își începeau viața de familie (oficial sau nu) prea devreme, metodele contraceptive erau practic inexistente, iar întreruperile de sarcină, sfidări nepermise la adresa lui Dumnezeu. Asta explica în parte de ce, la tot pasul, pe străzile acelor cartiere mărginașe, înghesuite pe dealuri, în fața caselor sărăcăcioase sau la cozile magazinelor dărăpănate, adolescente prea fragede purtau în brațe sau erau urmate de copii prea murdari.

Magazin alimentar Venezuela
Anunț într-un magazin alimentar din favela Caracasului: „Vă rog nu mai folosiți atatea pungi sunt scumpe în 1 punga se pot băga mai multe lucruri Mulțumesc!”
Eu, în cartierul Marthei

Din prima ei căsătorie, Martha avea o fetiță superbă, isteață și veselă, pe care greu ai fi reușit să o surprinzi altfel decât zâmbind sau eliberând constant hohote puternice de râs afară, din coșul pieptului. Exact ca mama ei. Din a doua căsătorie, avea un băiețel de doi ani (pentru că, da, Martha își refăcuse viața luând decizii mai înțelepte a doua oară, alimentate mai mult de rațiune și mai puțin de flăcările arzătoare ale tinereții). Soțul îi era plecat în Ecuador, alungat și el de vitregia țării de baștină, nevoit să facă imposibilul pentru a-și hrăni familia.

Mi-ar fi greu să uit cât am admirat puterea acestei femei, dragostea pentru copiii ei și lupta de zi cu zi, împotriva transportului scandalos, a alimentelor prea puține și a oboselii firești, pentru ca lor să nu le lipsească nimic. Nu că m-ar fi surprins, în fond, vorbim despre fata Mamei Rosa, dar orele pe care le petreceam cu ea văzând cum își calcula mâncarea, cum aducea – cine știe de unde – apă potabilă ca să nu-i lipsească mezinului, cum se trezea dimineață după dimineața, ruptă de oboseală pentru drumul lung până la grădiniță și-apoi la muncă… pentru toate astea o admiram la infinit. Dar când, după toate astea, își mai făcea și timp după serviciu să treacă pe la magazinul din cartierul vecin ca să-mi cumpere și să-mi gătească mie vinete și dovlecei (vegetariană fiind)… astea sunt lucruri pe care nu le uiți indiferent de întorsătura la care impun situațiile vieții. 

Coada obișnuită în Venezuela pentru… orice

Locuia într-un apartament sărăcăcios în care îmi plăcea să-mi petrec timpul. În cea mai mare parte a zilei eram singură și numai eu știam cât îmi plângea mintea după singurătate și liniște. Tot ce trăiam și auzeam în casa familiei Mendoza mă copleșea sub greutatea lor și sub povara unei sărăcii în fața căreia eram neputincioasă. Dar jur că le-aș fi suportat mai stoinic dacă nu ar fi fost frustrarea și confuzia unei îndrăgosteli neîmpărtășite, și totuși nerefuzate.

Iată că mă ajunsese situația în care nu mai puteam să fug mâncând pământul de ceea ce îmi făcea rău, iar să vorbesc pe șleau despre asta… nu învățasem. Când? Cum? Dacă de-o viață dau bir cu fugiții? Nu doar că nu aveam unde să fug de răceala aia care-mi sfâșia stomacul, dar mai și dormeam în aceeași cameră cu instrumentul meu de tortură: eu în pat cu Gabriela și Diana, el jos, pe o saltea, cu Claudia, fetița lui. Așa că, la toate ce se petreceau în mintea și în coșul pieptului, se mai adăuga și-o lipsă acută de somn și o anxietate care-mi strângea stomacul în fiecare dimineață, de pe la șase încolo. 

Am rezistat militărește și nu am plâns decât o dată, în penultima zi. Nu știu dacă a fost din cauză că, știind că se apropie sfârșitul, m-am înecat la mal și m-am jelit în curte, după copaci, în cameră, sub plapumă și în fața întregii familii. Nu știu dacă o fi fost și din cauză că în ziua aia nu curgea apa și a trebuit să distribui două degete găsite într-o caserolă pentru a-mi spăla fața, mâinile și dinții, după ce mi-am făcut nevoile pe deal. Sau dacă, într-adevăr, aia-mi fusese limita. Sau poate aia îi fusese limita lui și răbufnise într-un acces de răutate pe care îl bănuiam, îl văzusem, dar căruia nu îi fusesem încă victimă directă.

— Crezi că mă impresionezi că plângi? a pufnit disprețuitor înainte să iasă din cameră și să mă lase înfundată, udând așternuturile.

Dac-aș fi avut o grenadă, aș fi aruncat-o după el, numai ca să șterg din umilința care-mi ardea fruntea. Dar cine știe cât de sumbre erau gândurile care-l frământau pe el?

Acum că stau să mă uit în urmă, Mama Rosa a fost singura din familie care a încurajat cu vehemență legătura mea șubredă cu Jesús. În ceea ce le privea pe surori, aveau o atitudine reținută pe care, dacă aș fi avut chiar și cel mai slab simț al vederii, aș fi văzut-o. Dar mă încăpățânam cu înverșunare să nu o văd și mă pricepeam să găsesc cele mai betegoase scuze pentru a explica de ce în comportarea lui nu se întrevedea nici cel mai mic indiciu de afecțiune față de mine. Până într-atât a mers încăpățânarea mea de a mă pune de-a curmezișul evidentului încât…

— Claudiei i-a scăpat ceva de iubita ta din Cartagena, lansez eu afirmația într-un ton mult mai tolerant decât ar fi fost cazul.

— Serios? Ce imaginație au copiii…

Atât! Modul meu setat pe adevăr implicit a prefăcut în pulbere remarca fetiței și întâmplarea mi-a ieșit complet din minte până când, luni de zile mai târziu, stând la taclale retrospective cu o prietenă… mi-a picat fisa.

More Stories
Cum au distrus stereotipurile imaginea Columbiei