Turul comunismului în Praga

Ca și tine, am fost marcată de cuvântul comunism încă din fașă. Nu l-am trăit, dar am auzit atâtea despre el că îl simt acum ca pe amintirea dureroasă a unui coșmar ce m-a bântuit în copilărie. Am dat bacul din comunism, am citit apoi articole în Vice cu droaiele, am văzut documentare în râuri despre tema în cauză, iar 1984 este una dintre cărțile mele preferate. Bașca, conform statisticilor empirice personale, celor mai mulți dintre oamenii pe care i-am cunoscut în afara granițelor le este mai familiar Ceaușescu decât Dracula (și asta nu-i de ici, colo).

În Praga am conștientizat însă că au existat mai multe fațete ale comunismului, chiar și în spatele aceleiași Cortine de Fier. Despre cele întâmplate pe pământul Cehoslovaciei în sumbra jumătate ultimă a secolului XX îmi povestise multe Insuportabila ușurătate a ființei a lui Milan Kundera, dar nu vedeam limpede diferențele dintre deceniile procesoare Revoluției de Catifea și cele de dinaintea lui 25 decembrie ‘89. 

Ca regulă generală, comunismul își trage obârșia dintr-o ideologie virtuoasă, filozofia incipientă a unor idealiști a căror năzuință era încheierea diferențelor de clasă. Care elaboraseră cu ochii minții o societate egalitară, o societate unde competiția pentru avuție (veche de dinainte să învățăm să mergem în două picioare și de-atâtea rele vinovată) să nu-și mai scoată hidosul cap întru destrămare. Ba mai mult, însuși cuvântul „comunism” își are rădăcinile în latinescul „communis” (comun… share-uit, poftim) și toate astea explică astăzi de ce mai există cehi melancolici la gândul comunismului. Nu deplâng nedreptățile și teroarea sădită de acesta, ci regretă eșecul unor idealuri mărețe pe care probabil le-au trăit ei înșiși până la os.

Ce s-a întâmplat cu visul inițial al comunismului? A încăput pe mâna… oamenilor. Și oamenii, așa cum au făcut-o de când lumea și pământul, au picat preș la picioarele lăcomiei și beției de putere. Așa cum a procedat regalitatea spaniolă atunci când bogățiile obținute prin jefuirea Lumii Noi nu au umplut altceva decât cuferele Coroanei; atunci când s-au opus temeinic comerțului care ar fi putut împuternici poporul. Așa cum au făcut și conducătorii țărilor Europei Răsăritene când au îndreptat arătătoarele în semn de cruce în fața revoluției industriale de teama că prosperitatea economică a statelor ar putea fi direct proporțională cu schimbarea puterii politice (în defavoarea lor, desigur). Așa cum continuă să o facă în actualitate liderii politici ai țărilor latine, corupți până la măduvă, orbi la nevoie populației, dar cu ochii sclipind în bătăia orbitoare a propriei opulențe. Ei bine, așa au făcut și comuniștii. La gunoi cu toate idealurile după ce s-au apucat să cântărească greutatea puterii.

Revoluția de Catifea iscată de studenții cehi care proclamă „Fără violență” (ne nasili)

Dar să ne întoarcem la oile noastre. Iată că cehoslovacii, manipulați fără dâră de rușine de sistemul comunist (care s-a prefigurat ușor-ușor în socialism), aveau totuși vieți mai blânde decât ale românilor. Violența care, în ultimii ani de regim încălecase deja frontierele atrocității nu și-a găsit niciodată un cămin în Cehoslovacia, iar ei nu au ajuns să sufere privațiunile sângeroase sistemului ceaușist. Revoluția lor de catifea, pornită de studenți, nu s-a soldat cu nici măcar o picătură de sânge, în vreme ce pierderile decembriste românești s-au ridicat la peste 5000 de morți și răniți. Diferențele sunt multe și ar fi nevoie de o voce calificată pentru a le comenta.

Putem totuși să le avem prezente în minte când, plimbându-ne pe străzile superbe ale Pragăi o să ne încerce involuntar impulsul de-a fi critici cu propria țară, supunând-o la o comparație care nu-i face cinste. Și să mai luăm în calcul un lucru. Președintele care a urmat revoluției cehe, Václav Havel, a fost un intelectual dintre cei mai iluștri, un liberal cu valori încrustate în ființă, pătruns de spiritul contemporan al „contraculturii” Statelor Unite, el însuși victimă mineră a nedreptăților comuniste din propria țară. Ei bine, acesta-i omul care s-a ocupat de conducerea Cehiei după căderea comunistă, iar asta spune multe despre de ce ei așa, iar noi, pe dincolo.

More Stories
Palacio de Bellas Artes, Mexico City
Colțurile mele preferate din Mexico City