Strazi din Caracas, Venezuela
LKNJKLN

Prin ochii familiei Mendoza (VI)

Anterior: În casa de la mărginimea Caracasului (V)

Prin ochii familiei Mendoza am privit Venezuela în aceste vremuri sumbre. Nu încape îndoială că trebuie să existe și alte fațete ale aceleiași realități, dar sunt convinsă că ceea ce am văzut prin ochii lor este povestea cea mai comună a venezuelenilor loviți prea nedrept de o criză ce-aduce a Ev Mediu. Totuși, în pofida deznădejdii generale care plana asupra întregului teritoriu național, familia Mendoza mi-a dat permanent senzația că făcuseră front comun pentru ca eu să am o ședere cât mai plăcută.

Nu m-au lăsat niciodată să fac vreun pas neînsoțită în afara casei, iar eu am aprobat această atitudine fără cea mai mică răzvrătire. Și chiar așa… unde ar fi fost să mă duc când niciun transport public nici nu-și întorcea capul către cartierele sărace aciuate pe dealurile din jurul orașului? Pentru a ne deplasa oriunde, ne așezam la marginea drumului și făceam autostopul. Și nu te gândi că traficul clocotea pe-acele văi mărginașe și nici că oamenii, obișnuiți cu jafuri și sechestre la drumul mare, abia așteptau să urce străini în mașinile lor. Totuși, deși nu mi-am explicat niciodată cum, mai devreme sau mai târziu întotdeauna oprea (cel mai adesea) câte camionetă în a cărei dubă cu acoperiș deschis încăpeam toți. 

M-au dus de mai multe ori în oraș, să cunosc centrul, și de fiecare dată, griul care îmbiba aerul, tristețea trecătorilor, graffitiul dus până la extrem și străzile nemăturate aduceau a abandon. Primăria își abandonase îndatoririle, soarele abandonase bucata aceea de pământ, iar oamenii abandonaseră speranța. Cutia Pandorei le era mai goală ca o albie secată în plină lună a lui Cuptor și singurul lucru de care se mai agățau acei cetățeni dezbrăcați de demnitate erau rudele plecate să muncească în afară (probabil cea mai consistentă sursă de venit a oricărei familii). 

Inflația hiperbolizată este condiția bietului bolivar – toate bancnotele care încap într-un buzunar pentru… o cutie de chibrituri

Metroul funcționa încă, dar nu mai era nevoie să cumperi bilet. Treceai după bunul plac pentru că toată lumea era în grevă: angajatul de la ghișeu, gardienii… nimeni nu întreba nimic și nimănui nu-i păsa. De fapt, cui i-ar fi păsat pentru câțiva dolari pe lună?

Nu mai exista amabilitate, nu se mai zâmbea, iar ostilitatea, suspiciunea, încordarea permanentă a atenției pentru că oricine te putea asalta, toate deveniseră o stare de fapt. Am văzut cu ochii mei cum, în plină stradă, în plină zi, asaltat pe la spate de alți trei și percheziționat cu o îndemânare de maeștri, un bărbat a fost ușurat de conținutul buzunarelor. Și viața și-a continuat nestingherită cursul.

Înțelegeam cu toate mințile de ce familia nu mă scăpa niciodată din priviri cât timp ne aflam în afara casei, de ce îmi interziceau categoric să vorbesc în prezența altor oameni și poți fii sigur că am simțit strângerea de gheață a fricii în câteva memorabile momente. Într-una dintre zile, după mai bine de o oră și jumate de așteptat la coada interminabilă a unui autobuz (!), Gabriela (una dintre surorile lui Jésus) hotărăște să ne întoarcem acasă cu motocicletele transformate în taxiuri (mototaxiurile, conform vocabularului local). Se dedă negocierii de rigoare cu șoferul și, după încheierea acordului, mă trage deoparte și-mi spune în voce joasă:

— Iulia, tu mergi cu domnul. Dar ai grijă să nu scoți un cuvânt că se prinde imediat că nu ești de-aici și poa’ să te sechestreze. Hai, ne vedem acasă!

N-ar fi fost așa o mare problemă să mă abțin de la small talkuri, dar cu greu îmi controlam scâncetele în goana nebună a motocicletei care sfida regulile sensului unic fără cea mai mică problemă de conștiință, părând că evită mașinile așa cum atleții evită jaloanele. Și tocmai pe când puneam eu în balanță care este riscul pe care sunt dispusă să mi-l asum – riscul de sechestru sau pe cel al unui accident rutier – și când credeam că, nici plătită, Providența n-are cum să întindă coarda mai rău, șoferul scoate nonșalant telefonul și se apucă să… scrie mesaje. Să scrie mesaje!

Mototaxiul: un mijloc de transport comun pe străzile din Caracas @ Venezuela al día

Mi-a mai fost frică într-o noapte în care ne prinsese noaptea în centru – pe mine, pe Jesús, pe verișorul lui și pe Carmen, iubita acestuia din urmă. Nu era mai târziu de nouă seara, dar străzile slab luminate erau pustii și abia dacă mai trecea vreo mașină. Băieții s-au așezat la stradă să facă autostopul și trebuie să-și fi încercat norocul o vreme bună pentru că, ascunse în scara unui bloc, cu rucsacurile înghesuite într-o crăpătură de perete (în caz că cineva ajungea să ne găsească pitite acolo), eu și Carmen ne-am împrietenit la cataramă. Era o puștoaică de 19 de ani, obligată să renunțe la visurile de facultate, dar cu un chef nebun de a munci pentru a-și ajuta mama și de a-i oferi surorii mai mici ceea ce ea trebuise să-și pună pe stand-by: școala. Locuia cu iubitul ei, în casa Mendoza și, în ciuda fricii teribile de necunoscutul care nu invita și nu promitea lapte și miere, urma să lase și ea în urmă frontierele naționale pentru a-și încerca norocul în Cartagena.

— Eu știu să dansez, am făcut breakdance… bine, acum tre’ să reiau antrenamentul că n-am mai dansat demult, dar o să mă pun să dansez cu băieții pe stradă. Și poate dacă strângem bani și reușim să ne luăm utilajul necesar, ne gândim să începem să vindem arepe pe stradă.

Mă întrebam cum or fi simțit toții copiii Venezuelei nevoia imperioasă de a părăsi tot pentru – cum ar spune o traducere literală – a-și căuta viața (buscarse la vida). Cât de adâncă trebuie să fie trauma acestor prea tineri și prea vulnerabili, aruncați pe străzile unor țări, precum Columbia, Peru sau Ecuador (aflate departe de posibilitatea de a oferi ajutor atâtor valuri de imigranți). Mă durea pe mine toată nedreptatea la care asistam și parcă toată dovada asta de impotență umană în fața prostiei, a lăcomiei și a nepăsării unora care le aveau din plin și pe mâna cărora încăpuse puterea mă biciuia în carne vie. Dar cum trebuie să fi trăit ei această nedreptate?

Dacă nu mă înșel, asta trebuie să fi fost perioada care mi-a accentuat teribil aversiunea față de înfumurarea ce-o simte uneori omul lumii întâi (după întoarcerea în România aveam să observ că o simte mai ales omul celei de-a doua lumi) față de cel cu care norocul a fost mai puțin generos. Iar asta-i poveste veche de când lumea și pământul, dar tot nu poate să-mi contenesc focul intrigii din stomac la auzul câte unui disprețuitor „Ce să faci acolo? Aia n-au nici apă caldă. Se omoară pe stradă.”. Pentru că așa se pune la un loc o bucată întreagă de lume, sute de milioane de indivizi, de povești, despre care ignorantul n-are nicio idee, considerându-i pe acești oameni mai puțini demni de atenția lui de om cu viața asigurată decât câinele care, speriat, se ascunde de tunete.

Și dacă mă simt mai mult de-acolo decât de-acasă este pentru norocul infinit de a cunoaște oameni ce-așa ușor își deschid sufletul și ușa casei, care plâng și râd după cum le dă ghes inima. Oameni care demonstrează în fiecare zi și de fiecare dată când își iau la pas continentul pentru a-și căuta viața, că nu sunt cu nimic mai prejos decât ceilalți, de pe alte pământuri, care s-au născut deja cu un viitor călduț, în care nu rămâne decât să-și pompeze ambiția.

More Stories
Frontiera dintre Columbia și Venezuela
Un drum ca o roată a Inchiziției: din Maicao (Columbia) în Caracas (Venezuela) (IV)