Ravensca_sat ceh din Munții Almăjului

Ravensca – povestea unui sat izolat din Munții Almăjului

Nu te învinovăți prea tare dacă „Ravensca” nu îți spune nimic sau dacă îți sună mai repede exotic decât autohton. La urechile mele a ajuns dintr-o întâmplare pură, într-o zi călduroasă de vară:

— … sunt niște sate de cehi, izolate. Se pare că nimeni nu prea știe de ele, sau cel puțin nu românii. Majoritatea turiștilor sunt cehi, iar locuitorii, deși știu și română, vorbesc cehă între ei. Pe la începutul lui 1800, o colonie de cehi s-a stabilit în Munții Almăjului, care atunci aparținea Imperiului Habsburgic, și acolo au rămas. Noi, când am fost, am stat în Ravensca, e unul dintre cele mai mici sate și vezi că-i foarte greu de ajuns dacă n-ai un SUV serios.

Ultima parte mi-a intrat pe-o ureche, ieșindu-mi binișor pe partea opusă și habar n-aveam ce mai ponoase urma să trag de pe urma acestei neglijențe.

***

Am urmat GPS-ul cu o încredere oarbă până n-am mai avut ce să urmez. Că m-a lăsat baltă si el, și semnalul, într-un întuneric-smoală, pe drumuri neasfaltate de pădure. Cum mi-am putut imagina că ajung singură într-un loc atât de izolat cu o mașină atât de mică? Îmi tremură mâinile pe volan în timp ce conduc în marșarier, în pantă, iar singura lumină în spate e cea de la stopuri. Măcar dacă ar trece cineva să-l întreb dacă mă îndrept spre Ravensca. Și dacă trece, sigur e un bărbat de prin zonă, iar eu sunt singură și nici nu mi se blochează mașina pe interior. Decât să mă rostogolesc în cine știe ce râpă, mai bine mă culc până se face ziuă. Cum să mă culc când aproape că simt adrenalina șiroind prin vene?

Disputa cu mine însămi este întreruptă  de apariția dintr-o baracă a unui bărbat. Mă uit în jur și mi se pare că locu-i împânzit de buldozere. Normal, că asta-i drum pentru buldozere și SUV-uri, nu pentru Forduri Fiesta.

— Nu vă supărați, încotro spre Ravensca.

— Patru kilometri în sus. Îi aproape.

— Vai de mine, dar mașina mea nu urcă pe-acolo, e prea înclinat.

— Uuurcă, cum să nu urce? Dacă urcă a mea… și îmi indică ceea ce a fost probabil primul model de Dacie funcțional.

Încerc să îl conving să facă un pustiu de bine și să mă ducă până la intrarea în sat, el mergând cu Dacia în față, iar eu urmându-l. Încearcă, la rândul lui, să mă convingă să o las pe a mea acolo (de parcă aș mai fi știut vreodată să mă mai întorc după ea) și să mergem cu a lui. Eu insist, iar el încuviințează cu greu iritat, parcă înciudat pe propria slăbiciune. Tocmai când mă pregătesc să răsuflu ușurată, îl văd că intră în baracă și scoate de-acolo discret un topor pe care îl bagă în portbagajul mașinii. Înlemnesc. E prea târziu să-i spun că mă descurc singură? 

Îl urmez în întuneric, cu inima bătându-mi să-mi spargă coșul pieptului într-un drum care pare să nu se mai termine. După zece minute eterne, oprește pe dreapta, iar eu nu știu dacă-i o idee așa bună să opresc lângă el sau să o iau pur și simplu înainte fără să-mi iau la revedere. Învinge curtoazia.

— De-aici te descurci, așa-i? mă întreabă.

— Vai, domnule, vă rog, nu mă lăsați aici, cum să mă descurc dacă n-am mai fost niciodată, încep să mă tângui cu o voce plângăreață care nu doar că nu îl convinge, ci îl face și să își dea ochii peste cap a exasperare. 

Începe să mă imite în glumă, insensibil la teroarea din ochii mei, iar eu, nu știu de unde, găsesc atenția de a-i analiza dantura lipsă. Brusc, coboară din mașina lui și se urcă în a mea într-un acces pe care retrospectiv îl interpretez drept confuzie a tonului meu rugător cu unul de cochetărie. Nu știu dacă de frică de covid sau pentru a acoperi mirosul de alcool care se răsfrânge în rafale din direcția lui îmi pun masca medicală ce stătea agățată de oglindă. Îl mai rog o dată ca, dacă tot m-a adus până aici, să mai binevoiască să mai meargă câteva minute până la intrarea în sat. 

—… că îmi tremură picioarele de frică nu mai pot.

Mențiunea membrelor îi avârle privirea într-acolo și, cu o mână puternică îmi atinge ferm picioarele pe jumătate descoperite de rochia scurtă de sfârșit de august.. Am zis atinge? Uită. Plesnește e un termen mai potrivit. Mă cuprinde o disperare de animal sălbatic recent prins în capcană și simt cum teroarea îmi urcă în sus pe șira spinării. Toate stările mele trebuie să mi se fi oglindit instantaneu în ochi și în voce pentru că bărbatul coboară din mașină auzindu-mi exasperarea din „Haideți, vă rog, să mergem” și acceptă să mă ducă până în sat.

— Dar cum vă numiți? Din ce sat sunteți? Care vă sunt orele de lucru? Trebuie să vă cinstesc zilele astea până plec că m-ați adus până aici.

— Mă cheamă Nicolae, sunt din Sichevița, dar să nu veniți la mine că am nevastă și copii.

Recunosc, arată perfect neînfricoșător în bătaia soarelui, dar cu totul altfel stau lucrurile în puterea nopții

***

Din poartă mă întâmpină de o femeie scundă, aplecată de spate și propulsată în viață de o energie amețitoare.

— Hai că te-așteptam. Nu știam dacă mai vii. Eu tre’ să mă duc să îmbălsămez mortu’, că ne-a murit o rudă, era verișoară primară cu bărbati-miu.

Mi-am dat seama repede că, în chestiunile practice și prea puțin sentimentale din care era alcătuită viața femeii, ipocritele mele condoleanțe nu-și aveau niciun rost. Nu era atât vorba de trecerea în neființă a unei rude (într-un sat care atât de mic, toată lumea se consideră familie), ci de faptul că, la programul și-așa colmatat până la refuz al familiei mele gazdă, se mai adaugă acum tot ritualul înmormântării.

Deși e atât de târziu și deși o aștepta încă o noapte lungă, Helena o pornește sus pe scări să-mi arate camera și coboară degrabă în bucătăria în care mă aștepta o crăticioară cu ouă și brânză prăjită. Greu de explicat stupoarea din ochii ei ca argintul viu când află că, după un drum atât de lung, nu vreau să mănânc și, probabil, și mai greu cea din ochii mei în fața perspectivei de a mânca prăjeli la ora cu pricina.

Nu știu cât a apucat să doarmă; cert e că la șapte dimineața când ies eu din cameră, Helena trebăluia, alergând dintr-un colț în altul al curții și îngrijind de toate sufletele ogradei. Lucrează în sincron cu soțul care știe una-alta despre umor și ospitalitate.

— Pe președinte în cheamă Iohannis. Eu mi-s Iohan.

— Vrei puțină răchie (țuică, în dialect local) să-ți clătești gura de dimineață? mă întreabă întinzându-mi o butelcuță din care strălucește un lichid galben, transparent.

Portret: gazda mea, Iohan Pelnář

Aflu că soții Pelnář trebuie să plece la câmp și că eu am sosit în cea mai aglomerată perioadă din an: trebuie adunate prunele, cosită iarba, cules făsuiul. Domnul Iohan m-ar fi dus el însuși cu tractorul să-mi arate zona, iar doamna Helena mi-ar fi gătit dacă ar fi avut măcar timp de respirat. 

— Ce să-ți pregătesc eu dacă nu mănânci carne? Găsești în frigider niște zupă (pot să jur că asta a fost pronunția) și orice vrei din bucătărie, ia de te servește.

Locuitorii din Ravensca trăiesc, în cea mai mare parte, din ceea ce le produce pământul. 

— Mai trec țiganii cu legume din Bozovici și mai aduc vinete, dovlecei și mai cumpărăm, dar dacă nu, noi avem tot ce ne trebuie.

Istoria recentă a întors spatelui satului Ravensca, cel mai mic dintre cele șase sate cehe din munții împăduriți ai Banatului. În anul 1968 număra 380 de locuitori pentru ca astăzi să adăpostească mai puțin de 80 de suflete. Case părăsite îi încadrează pe alocuri singura stradă și se amestecă printre cele încă locuite, îngrijite și vopsite în culori vii, brodate cu atenție deosebită pentru forme geometrice și decorațiuni florale. Simțul artizanal și bunul gust al locuitorilor se simte la tot pasul și contrastează teribil cu pustietatea locului. Ce soi de gust pentru frumos trebuie să aibă acești oameni care, în ciuda izolării geografice, acordă atâta importanță esteticului?

Arhitectura surprinzătoare a unui sat minuscul, ascuns în mijlocul nicăieriului

Punctele de interes social din Ravensca sunt concentrate în câteva sute de metri pătrați, așezate una lângă alta: magazinul, care, în echipă cu un mic foișor, o masă și câteva scaune, ține loc și de birt, un mic spațiu îngrădit, în rol de parc, școala (la care, momentan, iau doar doi copii) și biserica galbenă, impunătoare. Deși aceasta golește casele în fiecare duminică, preotul vine o dată pe lună: este unul singur la mai multe sate și ține slujba în câte unul diferit în fiecare săptămână.

Acum închipuie-ți, majoritatea locuitorilor fiind plecați la câmp pe timp de zi, activitățile nu dau năvală peste mine. În alți ani era plin ochi de cehi aflați în vizită, dar în anul pandemiei sunt singura străină. Aflu, însă, că există în sat un băiat tânăr care se ocupă de turiști și care cunoaște bine zona. Convinsă că nu au cum să existe doi cu același nume, întreb de Tomáš pe prima persoană care-mi iese în cale. Locuiește la numărul 46, pe dreapta, într-o casă mare, de un roz pastel, cu ușa de la intrare deschisă. Mă întâmpină mama, o femeie cu față blândă și ochi mari albaștri, care-mi spune că băiatul este plecat după lemne și mă poftește în casă. Îmi arată mândră bucătăria construită de la zero de băiatul ei, îmi vorbește despre pustiul verii lui 2020 în care abia dacă a văzut față de turist și îmi povestește cu melancolie despre anii trecuți, în care primea și grupuri de 50 de tineri care-și așezau corturile la ei în curte, iar ea le pregătea mâncarea masa. Mă îndeamnă să mă întorc mai pe seară și să-l întreb pe Tomáš tot ce am nevoie să știu despre împrejurimi.

— Pe tine te caut? mă adresez eu câteva ore mai târziu tânărului zâmbitor aflat la cârma unui tractor oprit, îndeletnicindu-se cu distribuirea lemnelor în casele oamenilor din Ravensca.

Îl întreb ce drumeții aș putea face prin zonă, care sunt locurile pe care le vizitează turiștii și dacă pot ajunge la ele singură pe jos sau cu mașina mea mică. Firește, nu-mi cunoaște abilitatea de a mă pierde cu GPS-ul în față și nu cunoaște încă nici trauma recent dobândită pe drumurile bănățene nocturne. Mă văd, așadar, nevoită să scot artileria grea: mă pun pe fluturat gene, urcat octave zdravene ale vocii, mă tânguiesc de cât sunt de nepricepută și neajutorată și culminez totul cu un excesiv de amabil „Oare ar fi mult dacă ți-aș cere să-ți iei din timpul tău că să vii cu mine?” de-ar fi topit și cel mai împietrit suflet.

— Aș putea, îmi răspunde timid, dar doar mâine că-i duminică. În restul zilelor am treabă multă. 

La nouă dimineața, a doua zi, duminică, în fața casei familiei Pelnář din Ravensca, îl aștept pe Tomáš echipată de drumeție, profitând de cele câteva gene de semnal pentru a-mi satisface adicția de social media. Conduce o mașină mare, mult mai bine pregătită decât a mea pentru drumurile neîndurătoare care împânzesc zona, și mă întâmpină cu un zâmbet generos care pare să-i acopere toată fața de om bun. Are 21 de ani (deși, dacă mi-ar fi zis că are 30, nu aș fi avut nici cea mai mică intenție să-i pun la îndoială spusele) și râde la toate glumele mele. Oprește mașina la fiecare onomatopee care cere să facă o poză peisajului și  deja ne cunoaștem binișor când începem traseul prin Parcul Național Cheile Nerei – Beușnița.

Mă gândesc în treacăt la localnicii pe care i-am cunoscut în călătoria mea în Columbia pentru că Tomáš îmi amintește teribil de ei: de confortul și siguranța pe care mi-o dădeau sinceritatea și bunătatea lor, de conversațiile care se încheagă instantaneu și abundă de sens și autenticitate, de hohotele zgomotoase care inundă aerul fără pic de cenzură. Nici urmă de discuții forțate și reci, atât de tipice urbanului, despre aspirații profesionale, planuri de afaceri sau documente excel. În locuri magice ca acestea, oamenii nu se prezintă spunându-și numele și profesia.  Neîngrădiți de efortul de a impresiona, stăpânesc cu măiestrie arta discuțiilor prin care se comunică de-adevăratelea.

Lacul Dracului din Munții Locvei

Ne îndreptăm către Lacul Dracului, mult mai puțin popular decât Ochiul Beiului aflat în apropiere, dar cu nimic mai prejos și te asigur că traseul ce-o pornește din localitatea Șopotul Nou e departe de orice floare la ureche. În vreme ce eu cad și calc strâmb pe gleznă în repetate rânduri, Tomáš străbate acele pante alunecoase ca și cum ar lua la pas Calea Victoriei; ba mai găsește echilibrul și să coboare în diagonală pentru a-mi da mie mâna cu curtoazie, înlesnindu-mi astfel coborârea.

Mă topesc de curiozitate să aflu măcar puțin din cum este viața acestui om și știu prea bine de unde acest interes presant. Îmi face avansuri atunci când viața binevoiește să îmi scoată în cale oameni aparent diferiți față de mine și de bula mea socială și care-mi amintesc cât de mult semănăm. Cât de identic simțim, indiferent de colțul de lume în care ne naștem, trăim, de limba pe care o vorbim sau de modul în care ne câștigăm traiul. Cu fiecare lucru pe care mi-l povestește despre viața lui, Tomáš îmi amintește cât sunt de superficiale diferențele dintre noi: faptul că el duminica merge la biserică, iar eu la sală; că, deși între aceleași granițe, el vorbește cehă în familie, iar eu română; că el își petrece ziua pe câmp, iar eu în fața calculatorului; că el aspiră la sporirea productivității, modernizarea agricolă și la creșterea turismului în Ravensca, în vreme ce eu… ei bine, să spunem că aspirațiile mele nu ajung la ale lui nici cu vârful degetului; dar asta-i deja altă poveste…

Aflu că a făcut școala în sat, iar apoi a continuat cu gimnaziu în… unde a urmat o școală profesională care l-a învățat tâmplărie, explicându-mi că așa a creat de la zero bucătăria frumoasă pe care cu atâta mândrie mi-o arătase mama lui. De trei ani de când a terminat…, viața lui urmează pasul anotimpurilor și că singurele constante de-a lungul anului sunt cafeaua de la nouă dimineața și mulsul vacilor. La început de toamnă merge la cules, iar anul pandemiei, egoist din atâtea puncte de vedere, a oferit cehilor din Banat o recoltă de prune ce n-a mai dat pământul încă de acum cinci ani. Intuiește că vor ieși anul acesta 400 de litri de răchie, dar asta înseamnă multe ore petrecute lângă cazanul de distilare a fructelor.

Trag cu coada ochiului spre el și nu îmi vine să cred câtă forță poate să inspire acest băiat ce n-a văzut mai mult de 21 de primăveri. Mergând în urmă, mă dedau analizei constituției lui solide, spatelui enorm și mâinilor asemenea. Privindu-l din față, mă relaxează zâmbetul lui permanent, copilăros, ce-i descoperă dinții perfecți, împreună cu roșeața obrajilor și a nasului. Vorbind cu el, îmi las amuzamentul ațâțat de ușoarele dificultăți de exprimare în limba română și de plurale și conjugări dintre cele mai năstrușnice.

Întorși la mașină, ne continuăm traseul până în Gârnic, un alt sat alcătuit în totalitate de cehi, mai mare decât Ravensca, dar îngrijit cu la fel de multă migală și populat de oameni la fel de primitori. Facem un popas la birtul satului, un spațiu mult mai generos de omologul lui din Ravensca, unde gust pentru prima dată Kofola, varianta cehă pentru Coca-Cola, care aici la draft. Ne terminăm traseul la cascadele și morile de apă de pe Valea Mare.

Arhitectura din satul ceh Gârnic, vecin al Ravenscăi

Mă surprinde până peste poate să aflu că nu există între cehi și români niciun conflict și că nimic nu au de zis de rău unii despre alții. Cum să nu mă surprindă când mă gândesc la firea omului, la cât se mai pricepe să țese gânduri negre împotriva celor pe care-i percepe ca diferiți. Dar iată că aici s-a reușit. Mă mai întreb ce se consideră cei de aici și, din poveștile lui Tomáš trag concluzia ca, în compania cehilor, se simte român, iar, în compania mea, se simte ceh.

Aflu că cei mai buni prieteni ai lui sunt din Cehia și pe majoritatea i-a cunoscut în vizitele lor în Ravensca. Că cei mai mulți se întorc în fiecare an și că și el vizitează cu aceeași consecvență, de când și-a scos buletinul. 

— Îi o treabă pe care eu nu pot s-o înțeleg cu turiștii români, că îs tare diferiți de cehi. Românii cheltuie foarte mulți bani, mănâncă bine, vin cu mașini scumpe, dar nu prea-i interesează natura sau drumețiile, pe când cehii încearcă să mereu să fie cât mai economici, stau cu cortul, își fac mâncare la pachet. Așa zice și prietenul meu Tibi, care are un restaurant în Eibenthal. Eu nu înțeleg de ce se întâmplă așa, dar cred că românii îs mai bogați.

Încerc să-i explic de ce mă îndoiesc profund că bogăția ar avea aici vreo legătură, de ce cred că responsabilă-i mai curând cultura cehă a călătoriilor, probabil mai dezvoltată decât a noastră și îmi notez repede ideea în telefon. Aflu că mulți cehi aleg să străbată satele la pas, într-o drumeție de câteva zile bune și kilometri deloc puțini, că turismul a explodat în zonă în urmă cu opt ani când Ștepan, un ceh antreprenor, a ajuns aici și, în echipă cu un concetățean și cu un localnic din Eibenthal, au hotărât să deschidă un restaurant și să promoveze zona.

Pot să îmi închipui de ce călătoresc în valuri cehii din patria-mamă în aceste locuri cu aer exotic, congelate în timp și ce impact unitar etnic trebuie să lase în urma lor.

— Ei zic că noi vorbim o cehă veche, adaugă Tomáš. Mi se întâmplă câteodată să nu îmi înțeleagă cuvintele. Închipuie-ți cum ar fi pentru tine să ajungi într-un loc ca un fel de… România de acum 200 de ani Vin foarte mulți turiști în august, când se organizează Festivalul de folclor ceh în Eibenthal, dar anul ăsta nu s-o făcut…

Aflu că pe parcursul ultimelor decenii de după revoluție, statul ceh nu a făcut rabat de la fonduri și ajutoare trimise comunității cehe din Banat pentru furnizarea infrastructurii de bază și a serviciilor medicale. Ambasada Cehiei din București împreună cu fundația cehă „Omul la strâmtoare” au pus la cale fel și fel de proiecte pentru îmbunătățirea nivelului de trai, introducând curentul electric, sisteme de telecomunicații, realizând sisteme de canalizare, construind școli și încurajând agroturismul. 

— Statul ceh alt gândesc: adică are grijă de noi că se gândesc că și noi suntem tot cehi. Au trimis profesori, mașini mari de teren pentru transportul oamenilor la muncă, în mine, îmi confesează Tomáš.

Douăsprezece ore mai târziu, la nouă seara, Tomáš mă lasă în fața porții, iar eu ies grăbită din mașină sub promisiunea unei revederi grabnice. 

Dimineața următoare mă pregătesc pentru a însoți familia Pelnář la câmp, pe cât de nerăbdătoare să văd din primul rând cum se desfășoară zilele acestui cuplu căsătorit de mai bine de cincizeci de ani, pe-atât de curioasă să aflu cum se vede Tomáš prin ochii gazdei mele. Doamne Helena este supărată în dimineața asta și o simt de la primul schimb de replici:

— La ce oră plecați ca să știu când să fiu gata? întreb eu.

— Eee, nu știu acum că mai e atâta treabă de făcut în ogradă, vine răspunsul puțin răstit, urmat însă aproape imediat de-o privire binevoitoare și-un amabil „vrei să-ți fierb două ouă?”

Tocmai aflase de la o vecină că o turmă de mistreți trecuse peste răsadurile de cartofi și distrusese culturile de tuberculi care promiteau o bună parte din hrana pentru lunile ce urmau.

— Da’ îți pare rău, cum să nu-ți pară, că-i atâta muncă acolo… încearcă omul să facă ceva și uită-te și tu ce nenorocire… 

După încheierea ritualurilor matinale, o pornim toți trei în tractor, către răsadurile de cartofi și fasole verde pentru a evalua pagubele și a salva ce mai poate fi salvat. Răzbim prin zgomotul asurzitor al vehiculului și vorbim despre cât de bogată-i recolta de mere de anul acesta. Propun să pregătim împreună o plăcintă de mere sau măcar să călim câteva să fie acolo, nefiind convinsă că în bucătăria familiei Pelnář există vreun cuptor.

— Aaam, cum să n-am cuptor? Am și butelie și plită electrică, vine răspunsul mândru, aproape ofensat al gazdei. Dar nu prea le folosesc eu că mi-i frică: dacă mă zăuit butelia pornită, dacă mă zăuit curentul? De-aia folosesc soba: că pui lemnele, pleci și când se ațipește focul…

Când se ațipește focul….

Încerc, aduc vorba, îi povestesc Helenei de ziua precedentă, îi mai menționez numele lui Tomáš, convinsă de transparența oamenilor de aici care spun exact ceea ce gândesc. Aplecate în bătaia soarelui, adunând tecii uscați de fasole și roșiile cherry, Helena îmi spune povești din vremuri apuse, deapănă frânturi de tinerețe și mă surprinde cu justețea felului ei de a aprecia lumea. Câtă corectitudine în toată ființa ei de femeie încercată de vicisitudinile vieții și cât de bine mă simt ascultând-o…

— Cine mai vrea acum să facă munca asta? Păi ce, mai e ca pe vremea mea? Tomáš e băiat bun, dar nu-i va fi ușor să-și găsească nevastă, mai ales că la noi în sat nu mai sunt fete tinere.

— Niciuna?

— Învățătoarea. Sunt de-o seamă, dar părinții ei nu-l vor pe Tomáš de ginere. Vor s-o mărite cu alt băiat din sat: e mai mare decât Tomáš și e tot necăsătorit.

… așa deci.

Helena este o forță a naturii, iar dacă munca pe care-o desfășura în casă îmi dăduse o vagă idee despre capacitățile fizice ale acestei femei incredibile, să o urmăresc pe câmp, la adunat de prune, îmi face maxilarul să se lanseze într-un picaj serios. Nu știu dacă, așa aplecată de spate cum este, măsoară un metru jumate, dar cară după ea, pe câmp, o scară pe care eu abia pot să o ridic. Cosește un versant întreg în vreme ce stă de vorbă cu mine, ca și cum ne-am afla la o terasă, așteptând cafeaua. Culege prunele de pe crengile tăiate de Iohan cu drujba, într-o echilibristică perfectă, în plină pantă și mai găsește putere să îmi tragă și mie câteva crenguțe mai la umbră, că nu-s obișnuită să mă bată soarele în cap atâtea ore. Ridică de pe pământ coșuri enorme, pline cu roadele pământului pentru a le încărca în tractor și nu stă locului nicio secundă.

Cei doi copii le sunt plecați în Cehia, la fel ca cei mai mulți tineri din Ravensca și din satele înrudite. Aici, o populației îmbătrânită amenință stingerea definitivă, curândă și prezintă degradarea treptată a acestei comunități. Migrarea tinerilor și a populației de vârstă medie într-un stat modern din Europa Vestică nu intrigă pe nimeni, dar sentimentul de neputință, de pierdere, se aude limpede în vocea tuturor celor rămași încă pe pământ românesc. Există legături familiale foarte strânse între cele două grupuri etnice, iar stăpânirea limbii oferă posibilitatea găsirii unui loc de muncă oricărui ceh care hotărăște să se întoarcă în patria-mamă. Mulți dintre cei reîntorși lucrează în fabrici și însăși Helena a locuit acum ceva timp într-un oraș ceh, cu unul dintre copiii ei, lucrând, pe parcursul a patru ani, în două fabrici și un spital.

Mă gândesc mult timp după la viața acestui cuplu de peste 70 de ani, muncind pământul cu atâta sârguință, zi de zi, an după an, în permanență împreună, în aproape orice moment al zilei. Iohan i se adresează Helenei cu „babiška” și, deși pot doar să bănuiesc semnificația exactă a cuvântului, are în rezonanța lui o tandrețe greu de trecut cu vederea.

***

Nu știam că planurile mele de călătorie aveau să-mi fie date peste cap de o întrebare și că aceea avea să fie ultima seară petrecută în Ravensca. Mă întâlnesc cu Tomáš în fața magazinului, la puțin timp după lăsatul soarelui și aș minți nerecunoscând că muream de nerăbdare:

— Sper să-mi scuzi indiscreția, dar nu m-am putut abține să nu vorbesc puțin ieri la câmp, cu gazda mea despre tine. Știi ce înseamnă „indiscreție”? Să-ți explic…

Îmi trece cu vederea indiscreția și îmi explică că nu-i nicio poveste cu educatoarea. Că fetele cu care a ieșit sunt din Cehia și că a avut o relație mai lungă că tânără de vârsta mea din Praga, cu care se vedea în fiecare lună. Tonul vocii i se schimbă brusc aici și îmi explică cu patos că el nu ar putea trăi în oraș, că nu vrea nici în ruptul capului să muncească după un program impus și să se înghesuie într-un apartament minuscul pe care să plătească o chirie exorbitantă. De ce ar face asta când în Ravensca, implicat în proiecte agricole europene, cu două căși deținute de familie, cu atâtea lucruri de făcut și îmbunătățit, liber să facă ceea ce vrea și complet responsabil de consecințele muncii lui, este fericit? Cum aș putea să îl contrazic când simt și eu pe propria piele aerul de libertate de aici, când văd cât de bine dorm de când am ajuns și cât de frumos miroase fânul abia cosit. Când știu cât te seacă pereții atât de înguști ai unei garsoniere prea scumpe și cât de ascuțit săgetează alarma de dimineață.

— Atât că nu-i ușor să găsesc pe cineva cu care să mă însor. E greu să cunosc o fată care să vrea să se mute aici.

Nu știu de ce mă arăt surprinsă.

— Tu te-ai muta aici?

Am senzația că o secundă condensează în eternitatea ei ore întregi. Mă văd reîntorcându-mă definitiv în Ravensca cu bagajul în care mi-am înghesuit viața, cu spatele întors perfect tuturor planurilor personale. Îmi amintesc de câte ori am afirmat sus și tare (ca atâția și-atâția hipsteri cu aspirații de hippies) că la un moment dat o să mă eliberez din viața în care m-au catapultat circumstanțele și o să mă bucur de cea pe care o oferă un loc ca Ravensca până la sfârșitul bătrâneților.

A doua zi de dimineață îmi fac bagajele, îmi iau la revedere de la familia Pelnář și mă urc în mașină, gata să înfrunt drumurile neasfaltate și neîndurătoare. Plec cu două zile mai devreme decât plănuisem, alungând grabnic imaginile de cu o seară în urmă și revenind temătoare la viața obișnuită.

Articol publicat inițial în National Geographic Traveler nr. 4/ decembrie 2020 – februarie 2021

More Stories
Roadtripuri în România, Munții Rodnei
Roadtripuri: trei călătorii cu mașina pentru a redescoperi România