Povești de călătorie - Columbia

Ți-am mai zis că-ți mulțumesc?

Nu știu dacă și tu te mai surprinzi uneori călărind valuri de mândrie, convins fiind că tot ce ai a fost obținut în baza propriilor puteri. Sau poate ți-ai spus-o de atâtea ori încât a ajuns o certitudine. Trăim vremuri în care autonomia (self-suficiency) – sau iluzia ei – este ridicată la rang de mare valoare; poveștile oamenilor care au început de la zero, fără pic de ajutor sau susținere, care au ridicat imperii din nimic sau care s-au transformat radical prin forța voinței sunt la mare căutare. Ne ating cele mai sensibile corzi și ne întăresc convingerea că dacă vrei să iasă ceva bun, fă-l cu mâna ta. Ce miraj, ce amăgire…

N-aș putea spune că mi-ar mai trebui o mână cu toate degetele ei ca să pot număra lucrurile pentru care plesnesc de mândrie în viața mea de până acum. Dar știu că foarte adesea m-am lăsat propulsată de mândria călătoriilor făcute și de cutezanța drumurilor bătute. Așa-i de îmbietoare trufia și-așa de greu să-i reziști… Acum, că tot am ieșit la vânătoare de cuvinte, încerc să caut unul care să vorbească de sentimentul capului plecat ca de-o calitate umană. Nu există. Tot ce-avem în limba română e „umilință” și puține sunt cuvintele cu o conotație mai negativă de-atât. Orice, dar nu umilință. Accept orice, dar nu mă umilesc. Aroganță, agățarea cu dinții și cu unghiile de-o nălucă a propriei măreții… așa mai vii de-acasă. Am mai avea „smerenie”, dar parcă simpla pronunțare a cuvântului emană în aer miros de tămâie. Nu, modestia și lipsa de vanitate nu sunt valori nici măcar la nivel lingvistic.

Dar vin vremuri în care timpul liber nu mai e o constrângere, iar gândurile mi se comportă aidoma mielușeilor energici lăsați să zburde în câmpia primăvăratică. Și zburdă zurlii de parcă n-au mai zburdat niciodată și îmi dansează prin fața ochilor oameni, locuri, conversații, mă încearcă sentimente dintre cele mai intense și mai contradictorii, iar dintre toate acestea unul își face auzită astăzi vocea mai viguros ca oricare altul: vă sunt recunoscătoare! Și cu cât mă aplec mai mult asupra gândului cu atât coșul pieptului mi se umflă mai cu patos de mulțumiri pentru toți oamenii fără de care călătoriile în America Latină ar fi fost, dacă nu un dezastru, cu siguranță mult mai puțin valoroase. Pentru că știu că datorez altora mai mult decât ceea ce pot atribui propriilor umeri și știu că ar trebui să le spun asta și lor. Poate că le-am spus-o fiecăruia în momente în care gradele de alcool din pahare au asmuțit sentimentalisme serioase asupra tastaturii telefonului, dar cine poate să ia în serios asemenea ieșiri.

Așadar, în această dimineață de onorabilă luciditate, am hotărât să le vorbesc tuturor celor cărora nu am apucat să le mulțumesc așa cum se cuvine și am de gând s-o fac cum știu eu mai bine: scriind. Vreau să mă asigur că nu rămân lucruri nespuse și nici amintiri îngropate sub pulberea uitării că ar fi păcat și nu mi-aș ierta-o niciodată. Și pentru că trebuie să încep de undeva vreau în primul rând să îi mulțumesc…

Paulei! Ea este motivul pentru care mă înfoi ca un curcan gata de luptă de fiecare dată la cel mai mic semn de schimonosire a feței la aducerea couchsurfingului în vorbă. Și se întâmplă des, să nu te îndoiești. Neîncrederea, impunerea barierelor de neclintit pe care oamenii le așază între ei și lume, gardul electric cu care-și imprejmuiesc intimitatea pentru a ține la distanță necunoscuții… asta chiar că-i o valoare a zilelor noastre. Dar aș fi absurdă să arăt pe cineva cu degetul. Și cu prisosință pe cineva care n-a avut parte de-o primă experiență de Couchsurfing ca cea de care m-am bucurat eu aterizând, din aeroportul din Bogotá, direct în casa Paulei.

Procrastinatoare până la cer și-napoi și delăsătoare de ultimă speță, după ce-am visat la călătoria în Columbia preț de trei luni, am întâmpinat ziua luării avionului la fel de documentată asupra destinației ca în cea a cumpărării biletului. Adică deloc! Tot ce făcusem întru călătorie în momentul în care m-am suit în avion fusese să-mi fac asigurare de călătorie (fac e mult spus: m-am prezentat la biroul de asigurări unde tot biata mama mă trimisese, am ales asigurarea și am dat cu subsemnatul) și cont pe Couchsurfing. Dar norocul, așa incorect cum îi stă lui în fire, a făcut ca Paula, un host cu review-uri excelente, să accepte a mă găzdui în casa ei. Nici nu știam atunci ce baftă de proporții dăduse peste mine. 

Ca să-ți explic mai bine cât eram de căzută din pom în această primă călătorie în afara Europei, reține că eu eram aceea care, urcată în primul taxi care mă ademenise după ieșirea din aeroport, îl rog pe șofer să aștepte până cumpăr niște fructe. A existat în capul meu un conflict, nu zic nu, am reflectat câteva secunde dacă ar trebui să-mi iau backpack-ul cu mine până în magazin sau să-l las în taxiul despre al cărui șofer nu știam nimic, dar nerozia a avut câștig de cauză: doar n-o să-l jignesc acum pe domnul ăsta care nu mi-a greșit cu nimic. De ce să mă comport cu el ca și cum ar fi un hoț? Hai că las bagajul în mașină cât cobor două minute. Privind în urmă îmi vine și-acum să mă apuc de umeri și să mă zgudui zdravăn și probabil asta ar fi făcut și bunul creștin care mă aștepta în mașină cu muștruluiala: 

— Domnișoară, niciodată să nu mai faceți asta! Dacă plecam eu acum cu bagajul dumneavoastră? De unde mă mai luați? Aveți mai multă grijă că aici lumea nu e cum o știți dumneavoastră! Să nu vă mai lăsați, vă rog, lucrurile nesupravegheate.

Vai, doamne, vă mulțumesc, domnule, nici nu știu ce să mai spun, așa și pe dincolo bânguiam eu cu sângele pe jumate înghețat, pe jumătate înfierbântat de recunoștință. 

La 11 noaptea, ora locală, după un drum de 13 ore, ajung la Paula, într-un cartier periferic din Bogotá. Nu-mi ia mult să înțeleg că, pentru ca eu să dorm singură și nestingherită, Paula îmi cedase camera ei, urmând ca ea să împartă patul mamei ei. Vorbisem că stau doar câteva nopți. Am rămas vreme de două săptămâni și nu mă îndoiesc că aș mai fi rămas mult și bine dacă nu ar fi trebuit să mă întâlnesc și să călătoresc următoarele două săptămâni cu un bun prieten. Timpul petrecut la/cu Paula mă face și-acum, doi ani mai târziu, să chiui pe dinăuntru de recunoștință pentru că acolo m-a întâmpinat ospitalitatea columbiană (și-așa din belșug) la cel mai înalt nivel al ei. Nu doar că jetlagul mă trezea în fiecare zi la 3-4 dimineață și mă asmuțea în dulăpiorul cu cafea și nu doar că trezeam toată casă fără a mi se întoarce înapoi nicio expresie de reproș, dar, auzindu-mă bodogănind ca toate visele prin bucătărie, mama Paulei se mai și trezea să mă ajute să-mi prepar licoarea. Unchiul Paulei se oferea să mă conducă cu mașina la stația de autobuz pentru călătoriile în care mai plecam în afara orașului și-mi amintesc și-acum surprinderea pe care mi-au stârnit-o cuvintele lui când, întoarsă acasă fără să fi dat niciun mesaj, mă roagă să nu mai fiu așa neglijentă, că se îngrijorează… Pe toți sfinții dacă reușeam să înțeleg cum era posibil ca niște oameni care abia mă cunoscuseră și care oricum nu făceau decât să aibă grijă de mine, se mai și îngrijorau când plecam câte-o zi și-o noapte fără să dau un mesaj. 

În familia Paulei am primit pentru prima oară dovada că dansul pentru columbieni e o chestiune serioasă. Din dorința de a-mi oferi o imersiune cât mai profundă în cultura locală, familia decide că ar trebui să îi însoțesc la un soi de reuniune politică. Țin minte perfect că în aceste zile nu priveam, ci devoram cu toate simțurile și toate mințile tot ce se derula în jurul meu, așa că am ascultat cuminte discursul politic rostit de, judec eu acum, reprezentantul vreunui partid, asta în vreme ce nimeni altcineva nu manifesta și nu pretindea a avea nici cel mai superficial interes. Dar discursul se termină, se deschid sticlele de suc, pungile de alune și chipsuri, iar unul dintre bărbați scoate o chitară de te miri unde, în aclamațiile gălăgioase ale publicului. Și același public plictisit și dezinteresat din timpul discursului prinde dintr-o dată viață, se ridică de pe scaune și se pune pe cântat și chefuit fără să fi ingerat pic de alcool în prealabil. Mi-a luat câteva minute bune să-mi vin în fire, să pot scoate telefonul și să păstrez momentul pentru posteritate.

Dar ce spuneți? Să nu mă opresc? Asta se aude, oare, din sală? Bine, fie, hai. Să vorbim atunci despre seara în care, cu bună știință, întreaga familie a Paulei m-a scos la dans. Am ieșit ferchezuită din casă în compania Paulei, Unchiului, Mamei, Iubitului mamei și Surorii iubitului mamei, ne-am înghesuit cu toții în singura mașină disponibilă și am pornit-o spre o zonă înțesată cu baruri. Trebuie să fi fost mijlocul săptămânii pentru că, la un 10 seara când am intrat discotecă, nu se afla nici țipenie de client. Ne îndreptăm, toată gașca, către masa cea mai apropiată de aer liber, urmați îndeaproape de chelner și meniul său. Mă reped firește spre el asemenea unui ogar scăpat din lesă (asupra meniului, nu chelnerului), mânată de-o curiozitate de nestăpânit și cu gâtlejul uscat de mama focului, doar pentru a observa că eram singura mișcată în vreun fel de existența listei de băuturi. Practic niciunui membru al familiei nu îi pasă ce urma să bem, iar asta ar fi trebuit deja să mă îngrijoreze. De-atunci trebuia să bănuiesc că șocurile culturale abia începeau și urmau să fie dure. Păi cum să intri tu, bun creștin, într-o discotecă, iar prezența meniului pe masă să nu te miște nici cât o ciupitură de purice – să nu-ți pese pur și simplu ce vei bea, care-ți sunt opțiunile și care, prețurile. 

Asta mi-a fost surprinderea și avea să fie nimic pe lângă ce îmi pregătea seara. Sosirea primilor clienți (adică a noastră) a înlăturat necesitatea ținerii muzicii în surdină și îmi închipui cum, în spatele pupitrului, responsabilul de sonorizare trebuie să-și fi scuipat în palme, să-și suflecat zdravăn mânecile și să fi învârtit de rotița volumului cu aceeași eleganță viguroasă cu care un ospătar îmbrăcat în frac poate desface o sticlă de șampanie. Istețimii mele nu i-a scăpat asta și și-a dat seama într-o secundă că doar raggaetonul lipsea tabloului de până atunci. Întreaga familie a sărit ca ca la un semnal de căpitan de pe scaune și dintr-un salt s-au lansat cu toții pe ringul de dans. Le păsa că eram singurii oameni din bar și că nici măcar nu comandasem la fel de mult cum îi pasă unei bănci faptul că îndatoratul a petrecut cu banii pentru rată. Deloc.

Ce era să fac? Există trei răspunsuri pe care animalul din om le aplică în fața unei situații de pericol: fuge (flight), se luptă (fight) sau îngheață (freeze). Am optat pentru ultima, deși aș minți  cu nerușinare susținând că n-am cochetat serios și cu posibilitatea de a o lua la fugă. Și dacă ai văzut vreodată un columbian dansând mă înțelegi perfect și probabil te abții cu greu din a nu te deda unui ropot de aplauze, întrebându-te cum naiba de n-am fugit. Așa dansează columbienii: fără rușine, fără bariere, ca și cum camera i-ar urmări tot timpul, iar echipa de filmare ar munci de zor să îi propulseze într-un videoclip oficial de-al lui J.Balvin (sau ceva de genul ăsta). Șoldurile lor se mișcau ca și cum ar fi fost valurile oceanului, picioarele se supuneau ritmului unor pași pe care nu-i înțelegeam nici picată cu ceară și toată ființa lor exploda în râsete de necontenit. Că așa-s columbienii: râd precum dansează, râd cu gura pân’ la urechi, râd tare, iar când se pornesc, nu mai contenesc cu avalanșa de glume care pe un vest-european l-ar face să se înroșească până-n vârful urechilor. Ah… cât iubesc columbienii…

Dar să nu ne luăm cu sentimentalismele. Mi-a fost greu, am avut două încercări timizi și eșuate de a mă ridica de la masă, dar în mare parte m-am mulțumit cu a deșerta pahare, privindu-i cu surprindere amestecată cu un entuziasm care parcă-mi spărgea pieptul. Ce aș mai fi vrut să fiu ca ei…

În noaptea cu pricina, înainte sau în timpul programului de dans (luându-mă după zâmbetu-mi larg, probabil că înainte)

Paula! Nu ar ajunge cerneala digitală ca să aștern toate cuvintele de recunoștință pe care le am pentru ea. Pentru primele călătorii cu Transmileniumul. Pentru toate orele de discuții și toate sfaturile pe care mi le-a dat. Pentru toată incursiunea pe care mi-a făcut-o în societatea columbiană, pentru că nici zece cărți de antropologie să fi citit și tot nu aș fi înțeles mai bine mentalitatea acestui popor atât de drag decât din explicațiile ei. 

În momentul în care ne-am cunoscut, Paula era studentă în ultimul an la drept și era una dintre puținele femei latine pe care aveam să le cunosc pătrunse până la măduvă de dragostea pentru călătorii. Paula este o backpackeriță cu experiență care, la vârsta de 23 de ani călătorise în toată America de Sud (în mare parte făcând hitchhiking, cazându-se în hosteluri sau stând cu Couchsurfing), locuise în Brazilia și călătorise de mai multe ori în Europa. Eu eram abia la început și i-am primit toate sfaturile ca un învățăcel care-și ascultă maestrul. Am menționat deja că, la sosirea mea în Columbia nu aveam nici cel mai vag plan de călătorie. Ei, ce crezi? Tot Paula mi-a făcut întregul traseu și nu cred că i-a luat mai puțin de trei ore să-mi explice tot ce-i de văzut și făcut în Columbia.

Unul dintre cei mai frumoși oameni pe care i-am cunoscut. Hotărât lucru

De Paula și de mama mi-am amintit des în următoarele luni petrecute în Columbia, mai ales când vreo idilă pasageră îmi rupea inima. Și la vorbele lor pline de prudență m-am întors, de fiecare dată prea târziu: „¡Cuidado con los colombianos, no te me enamores! ¡Todos son unos mujeriegos!” (Ai grijă cu columbienii, nu mi te îndrăgosti! Toți sunt niște afemeiați). Pe Paula am sunat-o de fiecare dată când nevoia de familie mă năpădea. De fiecare dată când voiam să mă asigur că nu sunt singură și că, dacă aș avea nevoie să mă întorc într-un loc care să se simtă că acasă, să-mi amintesc că ușa ei era deschisă. 

Citește și: Povești de călătorie care nu se spun

More Stories
De știut înainte să călătorești în Colombia