Frontiera dintre Columbia și Venezuela

Un drum ca o roată a Inchiziției: din Maicao (Columbia) în Caracas (Venezuela) (IV)

Anterior: „Ți-o prezint pe fetița mea!”

Îmi mai amintesc că, trecând prin zona deșertică a departamentului columbian La Guajira, eram opriți din loc în loc de oameni cu fețele acoperite, care blocau drumul pentru a solicita oricărui autovehicul o taxă de trecere. M-a surprins peste măsură faptul că șoferii opreau ascultător, înmânau sumele cerute, salutau și treceau mai departe. Asemănătoare taxei de drum impuse de stat pentru construcția drumurilor, aici comunitățile prin teritoriul cărora treceam, își cereau drepturile, iar cei ce tranzitau se supuneau ca unei legi nescrise, dar aprobate în unanimitate. 

— Și ce se întâmplă dacă refuzi să plătești? lansez eu întrebarea care mă măcina vârtos.

— Ei, sunt mulți, te așteaptă mai încolo și îți vandalizează mașina dacă nu plătești, vine răspunsul în tonul cuiva surprins de lipsa mea de logică.

Iată că, în ignoranța mea de atunci, m-a intrigat o asemenea debandadă. Abia mult mai târziu aveam să înțeleg ce se întâmplase cu tribul Wayuu cărora, asemenea multor comunități indiene, li se confiscaseră pământurile și li se exploatau resursele fără cel mai mic simț de dreptate. Acelea erau pământurile lor pe drept, iar ei mureau de foame.

Capitala departamentului La Guajira este Maicao, acest oraș extrem de tranzitat, locul micilor afaceri infinite, de unde venezuelenii cumpără tot ce lipsește de pe rafturile țării lor, la prețuri infime. Munți din toate produsele pe care ți se poți închipui stau ordonate acolo, unul peste celălalt, direct pe asfalt, pe trotuar sau, în cazul produselor de mare căutare, nici nu își mai găsesc drumul afară din mașinile de marfă. De acolo am cumpărat cele pe care nu credeam că o să le consider vreodată cadouri și mă refer la hârtia igienică, zahărul și detergentul de rufe. Curând aveam să-mi dau seama că biscuiții și ciocolata către care mă repezisem erau mai degrabă cadouri finesse și tare rău mi-a părut când nu am urmat sfatul lui Jesús de a cumpăra mai multă cafea în locul biscuiților. 

Orașul Maicao, locul de unde se cumpără tot ce lipsește de pe rafturile Venezuelei
Sursa foto @ LaGuajiraHoy

Ca să-ți imaginezi străzile acestui oraș ar trebui să invoci cu ochii minții piețele românești de după căderea comunismului, adăugând în ecuație o sărăcie pe care România nu a cunoscut-o însă nici în cele mai sumbre perioade economice. Șoferi de motociclete își câștigau traiul transportând oamenii pe distanța celor 212 kilometri până la punctul de frontieră, iar pe străzile murdare domnea un haos născut din lipsa absolută a oricărei autorități. Am cumpărat cele trebuincioase familiei care ne aștepta cu sufletul la gură și ne-am îndreptat către biroul de schimb valutar (o încăpere în stil baracă, lipsită complet de vreun calculator, de vreun semn de regularitate juridică sau de vreun aer de încăpere oficială) pentru a schimba pesos columbieni pe bolivarii venezueleni. Îmi amintesc că i-am înmânat lui Jesús fix un milion de pesos, echivalentul a 280 de euro, și mai știu că, pentru el, jumătate din sumă reprezentau toate economiile din ultimele multe luni de muncă. 

Terminând sarcinile organizatorice, ne mai aștepta doar un drum de vreo jumătate de oră până la punctul de frontieră, acolo unde avea să se decidă dacă mi se permite trecerea. Și aș minți de-ar îngheța apele dacă aș spune că nu mă măcinau emoțiile până la os. Îmi amintesc că erau mulți, tare mulți oameni care treceau punctul de frontieră în ambele direcții, dar cu prisosință din Venezuela în Columbia, iar sărăcia putea parcă fi respirată cu fiecare gură de aer. 

Fotografii din arhiva personală:

Oamenii călătorind în camioane sau… agățați de ele
O parte considerabilă de drum am călătorit având o pereche de picioare atârnate de pe capota mașinii

Așteptând la coada pentru ștampilarea pașaportului, nevoia umană, cea care nu scapă ocazia de a se insinua mai jos de pântec în cele mai nepotrivite momente, mi-a dat ghes. Dau să urmez semnele ce indicau direcția toaletei și, când ajung la fața locului, realitatea mă șfichiuiește peste față! Singura toaletă care deservea punctul de frontiera terestră între două țări, în secolul XXI, era baia unei familii, închiriată trecătorilor pentru 2000 de pesos (30 de cenți). Copii urmăreau televizorul în sufrageria la care era anexată baia, iar pentru a trage apa era nevoie să umpli o găletușă din cazanul aflat afară din casă pentru a o deșerta apoi în closet (aveam să mă obișnuiesc mai repede decât aș fi crezut cu acest sistem sanitar). Faptul că oricum eram singura „clientă” a toaletei vorbea de la sine: prea puțini din cei care treceau granița erau de părere că cei 2000 de pesos meritau să fie astfel investiți.

Graniță Paraguachon, Columbia-Venezuela
Punctul de frontieră Paraguachón, un loc tranzitat zilnic de mii de persoane @ Edilma Prada

Pașaportul mi-a fost ștampilat fără opreliști, dar nu am putut să nu remarc privirea curioasă a agentului de frontieră încercând să dibuiască ce m-ar putea aduce din Europa într-o țară atât de certată cu siguranța și ordinea.

Memoria mă lasă pe alocuri și încercarea de a recrea drumul de după graniță e sortită eșecului, dar știu că a mai durat dureros de mult să ajungem de la frontiera din Paraguachón până în Caracas. Acum, uitându-mă pe hartă, văd că nu mai puțin de 800 de km despart aceste două orașe. Din aceștia, îmi amintesc cu prisosință opririle impuse de poliție la tot pasul pentru a ne supune bagajele unui control temeinic. Am înțeles că, înainte de a fi furat hoți, organele de ordine venezueleană îți putea prea lesne confisca obiectele de valoare. Cum naiba, te întrebi? Simplu ca bună ziua: Aveți factură pentru laptop? Nu? Păi și de unde știm că el al dumneavoastră? Se confiscă. Abia acum pătrundeam motivul pentru care lăsasem laptopul, camera foto și cardul în hostelul din Cartagena și de ce îmi țineam telefonul ascuns în elasticul pantalonilor.

Următor: În casa de la mărginimea Caracasului

Autoarea imaginii reprezentative: @ Edilma Prada

More Stories
De știut înainte să călătorești în Cuba