De ce meditez
Aveam 24 de ani și era prima dată când asistam la discuții și prelegeri în care mintea umană era disecată, analizată din toate unghiurile imaginabile și tratată ca ceea ce nu este: identitate.
Am fost întrebată recent de ce meditez și cu greu m-aș fi putut eu însămi gândi la o întrebare mai grea. Mi-am amintit că, la un moment dat, un scriitor a răspuns la întrebare similară: de ce scrii? Pentru că nu pot trăi altfel, a venit răspunsul omului pe care o să-l plagiez fără remușcări. Meditez pentru că nu pot să trăiesc dacă nu. Și spun asta acum, după ce am trăit 24 de ani fără să fi auzit despre meditație, alți doi știind, dar negăsindu-i loc în viața mea și aproape patru ani de când o practic aproape zilnic
Când am auzit pentru prima dată învățăturile buddhiste rostogolindu-se afară din gura unui om bun și înțelept, mi-au explodat sinapsele de emoție, pentru că în sfârșit, tot ce simțisem vreodată în străfundurile mele cele mai profunde fără ca acele fărâme de intuiție să se materializeze în limbaj inteligibil sau să fie susținute de argumente, îmi erau etalate clar și frumos în fața ochilor.
Omul acela vorbea de logica generozității și a interconexiunii, mie, care crescusem auzind că sunt o fraieră ce nu știe să-și apere interesul, „pe care toată lumea poate să o păcălească”. Mie, venind dintr-o cultură care încuraja punerea beneficiului propriu înaintea a orice, care sădea convingeri conform cărora nimeni nu-ți dă un colț de pâine pentru că a face un bine înseamnă a-ți bate cuie în talpă, iar brânza e pe bani, care bani nu cunosc frăția.
Pentru întâia oară cineva vorbea despre suferință, cauzele acesteia și modurile de a o depăși. Despre diferența dintre durerea inevitabilă condiției umane și suferința, care este opțională, care mie îmi amintea de crâmpeia de înțelepciune dintr-o perioadă străveche a adolescenței, când mi-am spus în sinea mea că nu contează ce se întâmplă rău la școală sau de cât de prost dispusă se trezește mama – important este cum reușesc eu să nu mă afund în supărare. A fost doar un gând, pe care n-am știut să-l susțin, ca multe alte scântei de știință instinctivă, din care avem cu toții, când și când. Mai ales când suntem necopți încă.
Din gura buddhistului ieșeau vorbe care povesteau despre importanța iubirii și a respectului de sine în moduri în care psihologia de mâna a doua, prezentă pe toate coclaurile urbane, nu ar putea-o spune niciodată.
Atunci am înțeles limpede că nu am de ce să continui a fi victimă neajutorată a stărilor mintale pasagere; că există soluții. Le pot cultiva pe acelea care îmi vor face din viață un loc în care să mă trezesc cu entuziasm în fiecare dimineață consimțind să îmi iau un angajament de constanță față de meditație.
Aveam 24 de ani și era prima dată când asistam la discuții și prelegeri în care mintea umană era disecată, analizată din toate unghiurile imaginabile și tratată ca ceea ce nu este: identitate. „Eu nu sunt gândurile mele. Gândurile mele vin și pleacă; multe sunt gândurile mamei puse în cuvinte, altele sunt secvențe din ultimul film, iar majoritatea sunt crâmpeie din ce văd și aud, care nici măcar nu pătrund în câmpul conștiinței. Depinde de mine să decid căror gânduri le permit să rămână și de la care îmi iau rămas bun.”
Am început să mă duc săptămânal la ora de meditație pentru începători și-am ascultat explicația de început până am învățat-o pe de rost. „Singurele momente în care suntem conștienți de corpul nostru sunt acelea în care ne oferă plăcere sau durere. Când ne lovim la deget, de exemplu – abia atunci atenția deplină ni se îndreaptă către partea rănită. Meditația respirației conștiente se împarte în patru etape…”
Acele prime luni pe care le-am petrecut asistând la activități în centrul buddhist au fost unele dintre cele mai fericite din viața mea, iar retrospectiv privind înțeleg prea bine de ce. Întâlnirea cu buddhismul m-a învățat pentru prima dată despre vinovăție, ură de sine, despre vocile din capul meu care nu erau ale mele. Învățând despre meditație și practicând-o am înțeles că-mi pot schimba structura neuronală și, prin urmare, felul de a fi, gândi și simți, astfel încât vocile care obișnuiau să îmi vorbească atât de urât, să fie atât de violente cu mine, să nu se mai audă. Să nu îmi mai sechestreze cea mai bogată parte a capacității cognitive.
Am înțeles că meditația seamănă cu alergatul în măsura în care presupune consecvență, exercițiu. Că nu vei alerga mare lucru atunci când nu ai antrenament, la fel cum, probabil, nu te vei putea concentra mai deloc în timpul primelor meditații. Și la fel se întâmplă când iei pauze lungi de la amândouă. Cu cât le practici mai mult, cu atât îți sunt mai la îndemână.
Am observat că îți poți lua bucurie din meditație și din mintea de după meditației, care nu-i aceeași cu bucuria efervescență a posesiei, a adulmecării senzației că ești, că vei fi cineva, că vei primi, că ți se va spune, că vei dobândi ceva, ci e mai degrabă fericirea pe care, tot în adolescență, o identificasem ca fiind… pace.
„Eu nu vreau decât să fiu liniștită. Nu-mi trebuie altă fericire. Vreau liniște pentru că de ea nu am parte niciodată”, m-am auzit rostind de-atâtea ori în decursul lungilor discuții liceene despre fericire și sensul vieții. O găseam, pentru prima dată, în meditație – nu mereu, firește, dar dacă persistam suficient de mult, suficient de statornic de la o zi la alta, de la o săptămână la alta, pacea se contopea la un moment dat cu mintea și calma spasmele de anxietate din stomac care reverberau întotdeauna în pulsații trepidante ale inimii.
Ceea ce ascultam pentru prima dată mă frapa prin logică, prin firesc – gânduri care au părut să existe întotdeauna pe fundalul minții mele dar care, dintr-un motiv sau altul, nu reușeau să ajungă în neocortex. Știam, de exemplu, că după plăcerea clocotitoare pe care ți-o dă vorbitul cuiva de rău sau după acte de răzbunare mă simțeam murdară, dar familiaritatea acestor comportamente le oferea validare constantă. Era ceva aproape instinctiv de adevărat în cuvintele care umpleau aerul salonului de meditație.
Am înțeles că meditația mă poate ajuta să îmblânzesc tonalitățile pline de furie cu care am crescut. Cea mai prețioasă lecție pe care am primit-o până acum de la buddhism a fost aceea despre dragostea și respectul de sine. Și cea mai dificilă. Nu-i vorba de dragostea aia de tip eu mai presus de oricine pentru că eu sunt cel mai important din univers, ci de una care mă plasează la același nivel cu orice ființă, fără ca dragostea să fie mai puțină pentru fiecare doar pentru că trebuie împărțită. Din contră.
În sfârșit dădusem peste oameni care credeau că, cu cât dai mai mult, cu atât ai mai mult, subliniind importanța motivației în actul generozității. Cartea Not About Being Good: A Practical Guide to Buddhist Ethics vorbește despre cum practica buddhistă nu înseamnă respectarea oarbă a unui set de norme și convenții, ci despre dezvoltarea unei vieți mai integrate și armonioase din înțelegerea faptului că nu suntem diferiți unul de celălalt.
Meditația a fost și prima activitate pe care am practicat-o fără să fiu critică față de mine însămi. Fără să mă percep într-o continuă și dureroasă competiție cu mine însămi. Fără a-mi căuta mereu vină și motiv de critică pentru că nu meditez corect, suficient de mult, suficient de atent, suficient de ambițios.
În vreme ce sportul obișnuia să fie o tortură, munca, o bătălie crâncenă împotriva leneșei din mine, în privința meditației am fost învățată că trebuie să fiu amabilă. Că frustrarea nu-și are locul, că nu există performanță în meditație. Că prin simplul fapt că alegeam să îmi dedic timp meditației, câștigam ce era de câștigat. Orice altceva, stări profunde de concentrare sau plăcere, era doar un bonus.
În primii ani am refuzat complet să meditez singură. Nici nu încăpea discuție. Meditam doar în centre buddhiste, înconjurată de alți oameni, în meditații ghidate. Probabil era vorba de o nevoie viscerală de confirmare că ceea ce fac are sens (că doar o mai făceau și alții), de garanția pe care ți-o oferă ceilalți, ca o protecție împotriva anxietății pe care mi-o cauza încercarea de a face liniște în minte. Acest refuz net a condus la pauze lungi în timpul perioadelor de călătorie, perioade care m-au aruncat, iar și iar, în aceleași comportamente distructive, deprinse la vârste fragede.
Cu timpul am învățat, însă, că meditația nu-i o pastilă magică care-ți ia cu mâna suferința. Nici poveste. Doar meditând și fiind un om bun n-o să te țină departe de durere și nici n-o să stea scut împotriva crizelor existențiale. Am picat în plasa asta o dată, după câteva luni de meditație constantă, proximitate față de un centru buddhist și prietenie a oamenilor de acolo. Treceam prin viață convinsă că am descoperit panaceul și că-l port în buzunar. A durat fix până la următoarea criză, în următorul moment de răscolire a traumelor care, atunci când a lovit, a durut la fel de intens ca de obicei. Nu, meditația nu îți vindecă rănile, dar creează un teren propice pe care să-ți duci bătăliile.
Am învățat că drumul spiritual și viața în sine este un proces, o cale lungă cu suișuri și coborâșuri și că dacă treci printr-o perioadă în care nu ești mândru de tine, nu înseamnă că ai eșuat, ci doar că te afli într-unul din nenumăratele coborâșuri. Am înțeles că societatea noastră vinde autopedepsirea ca fiind atitudinea corectă, cea care te va face puternic și ambițios.
Nu știu dacă a funcționat vreodată pentru cineva, dar în cazul meu a dus la rezultate catastrofice, precum episoade de bulimie sau insomnii. Abia după ce am început să îmi accept momentele în care mănânc peste măsură și să îmi vorbesc cu afecțiune după, corpul meu a învățat cum să-și auto-regularizeze consumul de alimente.
Buddhismul m-a mai învățat că arta de a trăi constă în încercarea de a merge pe calea de mijloc, în antrenamentul echilibrului – ca o coardă care trebuie ajustată constant de la cele două capete pentru a o menține în suspensie perfectă: nici în tensiune, nici în slăbire.
În final, am aflat că meditația nu e ca rugăciunea, buddhismul nu e ca terapia, iar retreaturile nu sunt tocmai un soi de detox. Tot buddhismul m-a învățat că, pe timp de pace, ar fi mai bine să acumulezi forțe și să îți cultivi mintea pentru ca atunci când vine războiul, să te prindă pregătit. Dar despre asta o să vorbesc cu altă ocazie.
Mai multe despre buddhism:
De ascultat:
Life with full attention - înregistrări de la un curs de mindfulness de opt săptămâni
Ce spune buddhismul despre dragostea romantică - o întrebare care mă roade de mult timp și la care răspunde plin de grație și înțelepciune unul dintre cei mai cunoscuți buddhiști contemporani, călugărul vietnamez Thich Nhat Hanh
How To Connect With The Open Unobstructed Clarity Of Your Own Being In Every Moment, de Pema Chördrön. De fapt, poți asculta orice de la Pema Chördrön, o bine-cunoscută buddhistă de origine canadiană care a fermecat lumea prin discursurile ei și simțul umorului.
Practicar la ética budista en un mundo no ético ¿qué hubiera hecho el Buda? - pentru vorbitorii de limbă spaniolă, o prelegere ținută de unul dintre cei mai buni profesori de buddhism pe care i-am cunoscut
De citit
What Can Buddhism Teach Travelers - un eseu pe care l-am scris după ce m-am întors din prima lungă călătorie în America Latina
Cartea De ce este adevărat budismul, Robert Wright
Povestea Siddhartha, de Herman Hesse
Cartea Poveste pentru timpul prezent a unei autoare canadiană de origine japoneză (din partea tatălui) și practicantă a buddhismului zen
Miracolul conștientizării, Thich Nhat Hanh
De văzut
Enter the Void, probabil cel mai cunoscut film al excentricului regizorul Gaspar Noe, bazat pe Cartea tibetană a vieții și a morții
I Origins, o poveste aflată la granița dintre știință și spiritualitate