Lecția primită de la Muntele Ahuac (Peru)

Este iulie – iarnă în Peru și în toată emisfera sudică, iar eu tocmai aflu că Peru nu e ca alte țări latino-americane pe care le cunosc. Peru e o țară grea, mai ales iarna; aproape jumătate din suprafață ajunge la altitudini la care vârful Moldoveanu nici nu visează, iar iarna de aici e iarnă. Nu tocmai ca iarna europeană, dar nici ca cea tropicală. Mă aflu în orașul Huaraz (a se citi cu h mut), situat la 3000 de metri altitudine și înconjurat de văi interandine, unde am ajuns acum două zile, după un drum lung cu autobuzul de noapte din Trujillo. 

Am venit tocmai de pe coasta Pacificului de la altitudine zero, iar diferența enormă de presiune a aerului și nivel de oxigen mi-au răstălmăcit în prima dimineață toate măruntaiele de credeam că nu mă mai ridic din pat. M-a cuprins din toate părțile un rău ce nu pot să-l compar decât cu acela pe care-l resimt când încerc să citesc dintr-o mașină în mers. Un rău care nu știi de unde vine, dar simți cum se lăfăie peste toate organele interne, de la cel mai sudic intestin până în cap, trecând și străpungând nemilos inima.

Tot răul ăsta mi-a trecut la jumătate de oră după ce-am luat o pastilă de coca și guaraná (cumpărată, legal, de la farmacie!), dar m-a lăsat slăbită ca după boală. Asta-i deja a treia zi de când sunt în Huaraz, iar turul de ieri m-a dezamăgit atât de tare c-am jurat că nu mă mai urc în autobuz turistic cât o mai dura călătoria. Iată-mă, așadar, părăsind hostelul pentru a mă îndrepta către stația de autobuze (colectivos) cu destinația către Parcul Național Huasacarin, de unde începe drumeția către Lacul Ahuac. „Foarte puțin turistică”, mă asigură gazda, „dar sunteți în formă?” Ei, doamne, dar se pune problema? „Dacă nu mi-am dat duhul în prima jumătate de oră de când am intrat în acest oraș andin, nimic nu mă mai ucide,” și nu mi-am mai pierdut timpul să întreb de ce?

Încep drumeția cu voioșie în suflet și zâmbet pe buze drumul „puțin turistic” flancat, într-o primă etapă, de arbori de eucalipt și mirosind ca atare. E soare pe cer, ghiozdanele noastre sunt doldora de sendivșuri cu brânză, ceapă și avocado și nimic nu pare să poată merge rău astăzi. Adică-i deja destul faptul că începem urcușul de la 3000 de metri, măcar soare să fie și mâncare în desagă. Număr cel puțin două peisaje diferite prin care trecem în primii patru kilometri și, deși înaintez tot mai greu pe drumul care s-a transformat într-o pantă stâncoasă, îmi găsesc un ritm de mers care aduce a meditație. Sau a dans. 

Partenerul meu mă învață să merg ca măgarii și, deși mă arăt jignită inițiat de comparație, îi urmez pașii în zigzag, care nu mai taie panta direct, ci fac urcarea mai puțin obositoare. Înaintez sau dansez în ritmul respirației și, la cât sunt de amețită de altitudine și efort, mi se pare tot una. Am lăsat în urmă eucalipții, pinii, arborii au devenit din ce în ce mai mici în jurul nostru până au mai rămas doar cei de-o șchioapă, atât de înclinați încât doar vântul pare să îi mai convingă să nu se întindă de tot pe pământ. 

3500 de metri deasupra nivelului, 3700, 4000, îmi arătă aplicația. În jurul nostru, zonă aridă de cordilieră andină, cu flori de munte înalt și mușchi negri, ca de catifea. Mai avem un kilometru și distracția pare că și-a dat obștescul sfârșit. De-acum începe greul în toată regula, când mușchii mai primesc abia o fărâmă din oxigenul care le trebuie și drumu-i numai bolovani și trepte. Eu sunt atât de slăbită încât la fiecare pas par că port pe după umeri un hipopotam bine hrănit. Metri nu trec, se târăsc, iar și înnebunesc dacă mai verific aplicația la fiecare trei minute. „It’s mind over matter”, primesc ceea ce se dorește a fi o încurajare și jur că aș reacționa violent dacă aș mai avea forță. Materia din care-i alcătuit corpul meu a ajuns la capătul puterilor și îmi vine să plâng la fiecare pas, convinsă că nu mai pot conta pe mușchii coapselor.

Înghit deja a treia pastilă cu extract de coca sperând că o să poată căuta ea în sleiala asta numită corp un ultim impuls, un ultim val de adrenalină care să mă propulseze până în vârf. Starea meditativă de acum două ore pare un vis frumos din copilărie. Încep să reflectez la animalele de povară, condamnate la o viață întreagă de asemenea efort. Îmi imaginez cum ar fi să mai fiu și biciuită pentru a înainta mai repede, cărându-l în spate pe asupritor. 

Mă gândesc că, dacă aș fi măgăruș, mâine ar trebui să o iau de la capăt. Mă gândesc apoi la viețile sclavilor. Milioane și milioane de sclavi munciți până la epuizare pe pământurile Americilor. Trebuie ca mulți să fi simțit o extenuare infinit mai mare decât cea pe care o simt eu acum. Oare câți au cerut să fie uciși pentru că nu mai puteau înainta niciun pas.

La ora două după-amiaza, după trei ore de drumeție strașnică, o lagună superbă cu apă dulce se întinde în fața ochilor. O întindere de apă de culoare neagră, străjuită îndeaproape de versanții acoperiți cu bucăți de granit, iar de departe, de câteva piscuri înzăpezite. Mănunchiuri de vegetație aridă ce seamănă cu congregații de stele sau cu familii de viruși, mușchi negri și flori cu petale în formă de tăiș de sabie, toate joase, mici, lipite de pământul pietros, alcătuiesc singura floră rămasă la 4600 de metri deasupra mări. 

Pe deasupra lacului se tânguie niscaiva rude îndepărtate ale pescărușilor, efectuând dansuri bizare în cercuri inegale pe deasupra apei. În partea opusă, își duce veacul un neam de rațe.

Îmi trag sufletul, fotografiez locul și plec înainte ca frigul să-și croiască drum în corpul meu suprasolicitat. Dar plec plină de ranchiună. Nu pot să trec peste șocul ultimului kilometru și simt nevoia să învinovățesc pe cineva pentru suferința resimțită. Nici nu pot să mă bucur de reușită cum s-ar cuveni, iar laguna, ce pare să fi șters cu buretele eforturile care-l făceau să urle până mai devreme pe partenerul meu, aproape că nu mă atinge. 

Urăsc muntele care-l las în urmă, singurul vinovat pe care-l pot găsi și îmi închipui cum o să renasc furtună pentru a-i face rău, pentru a-i eroda piatra. Biată naivă. Furioasă și neputincioasă. Nu știu că muntele însuși e furtuna și am uitat că universul e atât de viu și de atent. La doar câteva minute după ce rostesc cu voce tare injurii îngrozitoare muntelui și îi arăt un necuvenit deget mijlociu, vântul se întețește năprasnic și o pătură de nori închiși, furioși, acoperă cerut.

Am înfuriat muntele.

În loc să mă arăt recunoscătoare pentru că m-a primit și mi-a arătat frumusețea atâtor peisaje andine – cel puțin trei complet diferite – eu mă port necuvenit și primesc în schimb amenințarea furtunii. Mă cutremur imaginându-mi ce ar însemna să înceapă o ploaie cruntă cu fulgere și să ne prindă aici, la atâtea ore grele distanță de cel mai apropiat sat și aproape că o iau la fugă. Tunetele aruncă cu amenințări izgonitoare, iar în viteza pe care-am prins-o mă tem să nu-mi luxez gleznele în treptele bolovănoase, aproape verticale pe care le cobor, cu vântul dezechilibrându-mă la fiecare pas.. La genunchi nici nu mă mai gândesc. 

Mă mai opresc din când în când, fugar, pentru a bea apă, iar una din opriri îmi dezvăluie înscrise pe o piatră, cu culoare albă, cuvintele Dáte cuenta! (dă-ți seama), dar ce să mă mai surprindă? Sunt cuprinsă transversal de o combinație de frică și rușine, dar de învățat, am învățat lecția. Muntele s-a îndurat de mine, nu a dat drumul la ploaie până nu am ajuns la poale, dar s-a asigurat că nu mă mai bucur de priveliștile pe care mi le oferea coborârea.

Vegetația aridă de după 4000 de metri