Loteria vieții
Loteria vieții
În ultimii ani am cultivat o convingere de piatră cum că loteria vieții sunt oamenii care te cresc.
În ultimii ani am cultivat o convingere de piatră cum că loteria vieții sunt oamenii care te cresc. Am invidiat până la lacrimi copiii crescuți cu dragoste și respect. Mi-am frânt mâinile de ciudă imaginându-mi cum ar fi acum relația mea cu munca, cu pasiunile mele, dacă nu aș fi crescut fiind comparată cu toată lumea și pierzând umilitor de fiecare dată.
Am urmărit cu gelozie încrederea de sine a oamenilor cărora, copii find, li s-a spus că pot orice, că nimic nu-i prea greu dacă muncesc suficient. Mi-a luat mulți ani să înțeleg cum și de ce nu toată lumea suferă de respingere și abandon în egală măsură, iar când mi-am dat seama de unde venea incapacitatea mea de a lega relații profunde mi-am detestat și mai rău copilăria.
Oricâte pagini am citit și oricâte prelegeri am ascultat despre pericolul victimizării în procesul de dezvoltare personală, nu îmi puteam ține în frâu auto-compătimirea. „Un viol nu este un destin”, „o copilărie nefericită nu este un destin”, nicio traumă, oricât de mare, nu este un destin – cuvinte pe care le-am auzit adesea și le-am înțeles deplin.
Atâta vreme cât ne transformăm neîncetat, în fiecare secundă, atunci fiecare moment poartă în el potențialul de transformare. Cerul este limita. Bine-bine, potențial este, bunăvoință, cât cuprinde, dar oamenii tot în aceleași modele comportamentale cad, aceleași greșeli se repetă la nesfârșit, iar potențialul pare să nu-și depășească starea latentă.
De câtăva vreme, însă, nu mai dau vina pe cei care m-au crescut. Acuzarea lor a ieșit din discursul meu. Poate-s mai aproape de vindecare și-atunci, privirea în urmă cu oarecare detașare nu mai e de domeniul imposibilului.
Dar sunt convinsă că transformarea căilor neuronale (despre care vorbesc terapeuții), posibilitatea de a răspunde în moduri creative la situații recurente (aclamată de budiști), the simple steps to create POWERFUL changes in your life (pe care gălăgios le promovează speakerii motivaționali de sorginte nord-americană) sunt posibile ca urmare a cunoașterii acelor căi neuronale proprii, bătătorite încă de la vârste fragede.
Nu știu cum altfel am putea face lucrurile mai bine fără să înțelegem care sunt mecanismele subtile prin care răspundem de fiecare dată la fel și de ce o facem? Când ai învățat să domolești orice înțepătură de anxietate cu o țigară și când ți-ai dat seama că o faci? Ți-ai dat seama vreodată? Cât de des postezi poze atrăgătoare cu tine de fiecare dată când te simți invalidat@ la muncă? Mereu? De unde vine nevoia de a ieși urgent dintr-o relație când apare intimitatea? De ce te îndrăgostești fără excepție de persoane care aduc cu ele conflict emoțional?
De când faci alegerile astea nocive? De la 15? 20 de ani? De mai devreme? Când ai simțit pentru prima dată că privirile încărcate de interes sexual poartă în ele validarea pe care nu o primești acasă? Cum ai ajuns să crezi că valoarea ta umană nu trece mai departe de munca pe care o faci (de ceea ce livrezi)?
Cunoașterea de sine nu-i deloc un drum ușor. Îl poți bate la pas singur? Mira-m-aș. E dureros? Cel mai probabil. Interesant? Fără îndoială. Din loc în loc îți vor ieși în cale traume (răni) profunde pe care va trebui să le privești în față pentru a nu îți mai dicta viața și discursul mental, pentru a nu le mai lăsa să te facă să crezi despre tine, despre ceilalți și despre lume lucruri care produc suferință.
Poveștile personale, spuse sincer, fără teamă de expunere, de vulnerabilitate, pot ajuta enorm, pentru că te fac să îți dai seama că nu ești singur în durerea ta. În spațiul românesc, un loc în care cultura rușinii a dospit și s-a lăfăit, ele sunt abia la început.
Cine-ar fi îndrăznit acum 10-20 de ani să vorbească, la persoana întâi, despre bolile cu transmitere sexuală, despre violența din propria familie, despre abuzul sexual și cine ar fi putut să o facă public și fără anonimat? Rușinea ridică ziduri kilometrice între noi și ceilalți. Ne paralizează și ne izolează în propriile traume. Ne împiedică să cerem ajutor, să ne conectăm unii cu alții și să înțelegem umanitatea care ne unește.
Din fericire, bate vântul schimbării și auzim tot mai des povești personale, ca cele spuse de Ioana Burtea pentru Revista DoR, de Ionuț Sociu pentru Scena9 și de nenumăratele persoane de etnie romă, care au ales să vorbească despre durerea cu care crești atunci când aparții celui mai discriminat grup dintr-o țară (Delia Marinescu, Nicolae Gheorghe sau Alina Șerban).
Poți afla mai multe despre traumă urmărind documentarul Wisdom of Trauma (Înțelepciunea Traumei), realizat de Gabor Maté, un expert internațional în adicții, traumă și dezvoltare a copiilor. Maté s-a aflat în România săptămâna trecută, unde a avut lansarea cărții Când corpul spune nu. Costul ascuns al stresului în Grădina cafenelei Verona, Cărturești. Am scris un articol despre eveniment și despre discuția între patru ochi pe care am avut-o cu el la sediul editurii Curtea Veche, pentru PressOne.
Indiferent dacă ai mai meditat sau nu, îți recomand două meditații ghidate de călugărul vietnamez, probabil budistul cel mai îndrăgit actualmente în Occident, Thich Nhat Hanh:
