Povestea mea cu ayahuasca și plantele medicinale din jungla amazoniană - partea a II-a

Am adormit liniștită în prima noapte, cu băutura de verbină și dopuri de urechi pentru a nu mă deranja sunetul permanent al junglei, sunet de insecte amazoniene și vorbărie de maimuță.

Găsești prima parte aici.

Prima noapte de dietă

Încă mă cutremur la amintirea primei nopți. Am adormit liniștită, cu prima doză din băutura de verbină și cu dopuri de urechi pentru a nu mă deranja sunetul permanent al junglei, sunet de insecte amazoniene și vorbărie de maimuțe. La ora 22:20 am sărit din pat ca arsă, trezită de zgomot de oameni, lumină de lanternă și zgâlțâieli de căbănuță. Zeci de gânduri m-au fulgerat într-o secundă. Am paralizat închipuindu-mi că pot fi bărbații din sat, pe care îi salutasem de dimineață în drumul lor spre câmp și care știau că acolo se afla o femeie singură, la o distanță inauzibilă de orice altă ființă umană. 

M-am aflat atunci, probabil, cel mai aproape de un atac de panică, iar realizarea faptului că cineva tocmai se caza în încăperea de vizavi nu m-a liniștit deloc. Cabana se mișca la cea mai mică respirație, iar eu aveam nervii în piuneze. Mi se spusese că o să stau singură. Vecinul de căsuță se întorcea de pe o parte pe alta, se ridica, își rula cuie și le fuma. Hotărât lucru, un om cu insomnii. Peste mine se prăvăleau dușuri de adrenalină și furie. Nu aș fi putut să adorm nici într-un secol și nu aveam nicio intenție să-mi petrec astfel următoarele zile.

Mi-am strâns catrafusele, surescitată, simțindu-mă ca un animal în cușcă, (ca în adolescența casei părintești) și am traversat cei 300 de metri care mă despărțeau de maloca înăuntrul căruia dormea cel care trecuse prin purgarea infernală din timpul zilei. Am deschis ușa construcției și m-am îndreptat spre una dintre saltele libere împrăștiate pe podea, liniștită la gândul că, ridicându-se direct din pământ și construită din ciment, maloca nu avea să se miște. 

Fără să pot spune exact dacă am visat, dacă imaginația mi-a jucat feste sau am văzut aievea, dar lumina lunii a dezvăluit umbra unei tarantule pe salteaua mea. Și nu știu dacă, pur și simplu, după atacul de panică și stresul prin care trecusem, nu avea unde să mai încapă mai multă frică în minte, dar nu m-am temut de păianjen. M-am așezat și m-am înfășurat cocon în cearșaf, sperând ca nicio tarantulă să nu-și facă de cap pe suprafața pielii mele în ce mai rămânea din noapte.

Dimineața m-a trezit tristă, disperată, ca și cum cineva mi-ar fi luat neuronii și ar fi întins de ei trei metri în afara craniului. M-am trezit și am început să plâng privind întinderea de junglă ca și cum toată frica și disperarea pe care-am simțit-o vreodată s-a prăvălit grămadă peste mine.

– Se zice că păienjenii vin ca să vindece anxietatea, îmi spune Bruno a doua zi. Dietele nu sunt niciodată ușoare; plantele îți pot arăta cele mai sumbre părți din trecutul tău sau al familiei tale și nu cred că ce s-a întâmplat azi-noapte a fost o coincidență. 

Problema solitudinii mele s-a rezolvat în decursul zilei, iar vecinul insomniac a fost de acord să doarmă pe saltelele împrăștiate pe podeaua malocăi și să mă lase în perfectă singurătate. Încă îi sunt recunoscătoare pentru că prin mintea omului în perioade de austeritate și liniște se petrec multe. Am avut o zi în care-am au năvălit peste mine cele mai triste amintiri ale copilăriei și adolescenței și am plâns neîncetat, cu hohote. O alta în care toată realitatea strălucea, iar mintea părea briliantă și atoateînțelegatoare. În toate nopțile, somnul a fost adânc, greu și încărcat de vise puternice, pe care mi le aminteam perfect a doua zi și le notam în caiet, așa cum îmi recomandase Bruno, care mă vizita din când în când și mă ajuta să le interpretez.

Am profitat de una din discuții care să-l întreb ce părere are despre abuzurile sexuale din lumea șamanismului, iar el mi-a dat un răspuns care-i apăra tagma:

– Multe au loc între călătoare din Occident și șamani nativi, mai ales din pricina diferențelor culturale. În cultura de aici, femeile nu sunt atât de deschise și sociabile cu bărbații, iar o astfel de atitudine îi poate da impresia greșită unui bărbat de aici că femeia vrea ceva mai mult.

Mulți sunt reticenți când vine vorba de șamani nenativi. Se tem că nu vor avea parte de o ceremonie autentică. Eu cred că jungla și universul mi-au oferit șamanul care mi s-a potrivit cel mai bine: unul cu care să vorbesc aceeași limbă prin faptul că am fost educați în culturi similare. Am auzit de mulți curanderos care pare că fac vrăji în timpul ceremoniei, că-ți intră în minte, că te poartă în sus și în jos cu câteva fumuri de tutun și incantații, fără să-ți ofere explicații prea multe. Și tocmai misterul pe care-l exercită le conferă autoritatea de specialiști. Eu nu am simțit nicio vrăjitorie din partea lui Bruno și i-am permis singură să îmi intre în minte în urma orelor de discuții pe care le-am purtat, în baza unor coduri culturale comune.

Ceremonia de ayahuasca

Așa au trecut cinci nopți și șase zile, iar momentul ceremoniei de ayahuasca m-a găsit cu puterile date la minim, înfometată, dar calmă. Mersul îmi era lent, vorba la fel, iar atenția mult mai ascuțită decât în stare obișnuită.

– Cu cât ești într-o stare mai curată, cu atât medicina poate pătrunde mai adânc și curăța răni mai profunde. Nu-ți face griji pentru lipsa de energie, ayahuasca o să-ți dea forță.

Așa mi-a spus Bruno și n-a mințit cu nimic. La ceremonie am participat alături de alți doi tineri, unul fiind cel care avusese parte purgarea infernală cu câteva zile în urmă. Ca și în cazul acesteia, fiecare avea alături o găleată și am fost asigurată că o să vomit, că rare sunt cazurile în care nu se întâmplă asta și că, la fel ca și în cazul tutunului, acesta este un act cu rol de purificare.

Eram patru suflete acolo, sub acoperișul malocăi, la lumina lunii care intra nestingherită prin plasa de insecte ce încercuia construcția. Gustul băuturii este suportabil la prima porție, când simțurile nu funcționează la capacități galactice, iar mintea nu-ți este asaltată de culori, sunete și patternuri vibrante. Și aș vrea să vorbesc despre ce s-a întâmplat sau, așa cum sunt adesea întrebată, „ce am văzut”, dar cu greu aș putea închega un fir narativ.

Sunetele ceremoniei:

Așa cum am fost sfătuită, m-am întins pe spate și m-am lăsat purtată, neașteptând nimic, având încredere deplină în Bruno și în faptul că eram în siguranță. Retrospectiv privind, de nimic nu aș fi avut nevoie mai mult decât de acest sentiment de încredere pe care șamanul îl degaja și care umplea aerul malocăi.

Simțeam/vedeam/imaginam/cream (n-aș știi ce verb să aleg) o gheară ca de animal care-mi prelungea mâna și scormoneam în nisip, scoțând de-acolo amintiri despre care nu puteam apoi spune dacă au fost visuri din timpul vieții, proiecții ale imaginației mele, scene din literatura citită, pe care mintea mea le prefigura pentru a transforma cuvintele scrise în imagini, sau pur și simplu scene din alte vieți trăite. Muzica lui Bruno căpăta vibrații pe care mai că puteam să le văd și să le ating și nu știam, pe alocuri, ce-i muzica lui și ce-i sunet de insecte. Vomitam din când în când și fiecare act purgatoriu era întâmpinat cu felicitări din partea celorlalți: „Así, Jan saca todo el mal”.

Bruno cânta cu o forță care nu înceta să mă uimească și a cântat, cu câteva pauze de mapacho, pe întreg parcursul celor șase ore cât a durat ceremonia. S-a terminat lent și dulce, 

După șase ore, înspre două dimineața, Bruno a trecut pe la fiecare suflându-ne fum de mapacho, împroșcându-ne cu băutura pe care-o purta într-o sticlă, alungând relele cu buchetul de chapaca și continuând să ne cânte. M-a avertizat că-i foarte probabil ca spiritul plantei să se întoarcă oricând în mine, dar să nu mă sperii, îl pot trezi oricând dacă am nevoie. Și nu putea fi mai aproape de adevăr. Să fi adormit de vreo juma’ de oră când un val de energie mi-a cuprins tot corpu și niște convulsii în crescendo mi-au pus stăpânire pe bazin. Zvâcneam în mișcări eliberatoarea și nu puteam scăpa de ideea că ceea ce mă impulsiona era freamătul vieții, mișcările părinților mei atunci când m-au conceput și ale mele când am părăsit uterul.

Un an mai târziu

Am mai participat la alte două ceremonii de ayahuasca și una de ciuperci înainte de a părăsi bogăția Amazonului, înțesate de amintiri și senzații formatoare din istoricul vieții mele. Am avut avut la un moment dat o familiaritate aproape dureros de vie a senzației că nu vrea să iau parte la acte sexual, dar că nu am cum să spun nu. Că mi-e rușine. Am plâns mult atunci, atât din părere de rău de copila care a trăit toate astea, cât și din vinovăția faptului că mi-am permis să uit de ea. 

Bruno mi-a povestit că, odată, bând din cana cu ayahuasca, a simțit exact ce ce simțea mama lui când deșerta câte-un pahar de vin și a înțeles perfect că alcoolismul lui este „moștenit”, nu neapărat prin ADN, ci și prin expunerea constantă la imaginea mamei lui umplând și terminând pahare. Că în timpul unei alte ceremonii și-a văzut bunicul în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și a înțeles toată violența și durerea războiului care a făcut salturi peste cele două generații și a ajuns până la el.

Eu aș putea spune că, mai departe de trăirile intense din timpul tratamentelor, anul care le-a urmat a fost transformator. Așa cum am auzit adesea, planta nu îți dă întotdeauna ceea ce-i ceri, ci ceea ce ai nevoie. Eu i-am cerut un somn mai bun și mi l-a dat, dar asta-i nimic pe lângă toate răspunsurile pe care le-am primit în anul care s-a scurs de-atunci. Dar, suspicioasă din fire cum sunt, mă voi întreba mereu dacă plantele au avut un rol în toate câte-am înțeles despre mine în anul care-a trecut sau dacă acesta ar fi fost oricum cursul firesc al vieții.

O variantă mai scurtă a acestei povești a fost publicată în Vice România.