Probleme cu somnul - partea I
„Ce îmi doresc cu toată ființa?, mă întreb în orele vrăjitorești ale nopții. Sunt unele nopți turbulente, când această dorință (de somn) e atât de mare și adâncă și seacă încât înghite întreaga lume.”
„Insomnie: lipsă de somn constantă sau imposibilitate de a dormi. Vine din latină – insomnis – care înseamnă fără somn. [...] Grecii aveau, însă, un alt termen cu care defineau lipsa de somn: agrypnotic, de la agrupos, care înseamnă treaz, vigilent, care, la rândul lui, vine de la agrein (a urmări, a urma, a merge după) și hypnos (somn). Insomnia, așadar, nu este doar o stare de lipsă de somn, o chestiune de carență, ci implică căutarea activă a somnului. E o stare de dor, de râvnă.”
Ce îmi doresc cu toată ființa?, mă întreb în orele vrăjitorești ale nopții, pentru că această întrebare nu poate fi pusă în timpul zilei. În anumite nopți turbulente, dorința este atât de mare și adâncă și seacă încât înghite întreaga lume. Sfidând puterea de a înțelege, pur și simplu, este. Iar eu sunt o gaură neagră, lipsită de substanță, lacomă de dorință. A nu avea somn înseamnă a dori și a fi găsit într-o stare acută de dorință. (Insomnia, Marina Benjamin, traducere proprie).
Un articol despre somn din The New Yorker începe cu prezentarea bine-cunoscutelor opinii experte care tună și fulgeră împotriva nepăsării oamenilor moderni față de somn. Mulți trăiesc cu convingerea că, în drumul spre succes și împlinire, niște ouă trebuie sparte, iar cele 7-8 ore de somn sunt cât se poate de dispensabile. De la excesul de cafea și alcool, la adicția digitală, oamenii moderni par să se încăpățâneze să urmeze rețeta sigură pentru insomnie.
Așa prezentate lucrurile, un somn suficient pare a fi o alegere, o opțiune aflată la îndemâna oricui este dispus să renunțe la câteva lucrușoare: să nu mai toarne cafea în sine după prânz, să nu mai scrolleze frenetic în feed după cină, să se răsfețe cu câteva minute de meditație înainte de a se băga în pat.
Pentru insomniacii care au încercat tot ce le-a stat în putință, această credință-i o ofensă lipsită de empatie, iar neurologul Matthew Walker (autor al cărții „De ce este vital să dormim și să visăm”) le dă dreptate. Acesta compară creierul unui insomniac cu un laptop care continuă să ruleze chiar și după ce a fost închis, separând astfel voința de putința unui insomniac. Tot el asociază insomnia, ca tulburare clinică, cu un sistem nervos simpatic hiperactiv care este declanșat, în general, de griji și anxietate.
Eu sunt unul dintre cei certați cu somnul.
Problemele cu somnul
Deși sunt cât se poate de conștientă că lumea-i populată de insomniaci și oricât mă consolează să știu că împart blestemul cu milioane de suflete (de exemplu, în Marea Britanie, o persoană din trei are probleme cu somnul) nu-i suficient. Ajută, firește, să-ți amintești că nu ești singur în disperarea ta, că nu ești izolat de lume, că ești plămădit din aceleași oase, aceeași carne și nervi ca toți ceilalți, dar tot singur te simți la trei dimineața când somnul ți-a întors spatele și a fugit pe geam fără intenție de a se mai uita spre tine.
Problema mea este următoarea: sunetele și mișcările – ceea ce face că nu pot să împart patul cu nimeni, nu pot să dorm într-un pat suprapus și mă trezește, în general, cel mai mic zgomot. Nu întotdeauna, dar cu siguranță atunci când încep să mă familiarizez cu un spațiu în care mă aflu, când nu mă mai simt musafir și când încep să înțeleg că nu urmează să plec prea curând de acolo.
Locuitul în comunitate și împărțitul camerei
Îmi petrec primăvara lui 2023 într-un centru budist de retreaturi, unde principala mea sarcină este să îmi urmăresc mintea. Cam asta fac budiștii, în general: se uită la propriile lor minți de pe saltea, în meditație, pentru a deprinde exercițiul și a încerca să-l reconstituie apoi în toate activitățile din restul zilei. Așa că, atunci când tot soiul de zgomote mă trezesc în timpul nopții sau dimineața devreme, în încercările sisifiene de a readormi, îmi analizez mintea.
Până acum am făcut câteva descoperiri, zic eu, vitale. Una este că zgomotele nu fac doar să mă trezească – asta ar fi simplu și aș putea adormi la loc –, ci îmi activează întregul sistem nervos, mobilizându-l într-o stare de alertă maximă, ca și cum aș fi în pericol de moarte.
Astfel că aud încuietoarea de la baie cu toată ființa, ca și cum cineva m-ar fi împușcat în cutia toracică din interior, adică așezat undeva pe inima mea și trăgând în față. Exact la fel se aude și boom-ul podelei când calcă cineva pe una dintre plăcile prost fixate.
Tusea colegei de cameră, care este nu mai deasă de una pe noapte, o singură expirație zgomotoasă, la ore diferite ale nopții sau dimineții, reverberează sub forma unui urlet amenințător eliberat la câțiva centimetri de urechea mea. Ceea ce în prima secundă de după zgomot se simte în subconștient ca un afront la viața mea se transformă apoi, sub influența conștientului, fie într-un val de aversiune față de sursa zgomotului, fie într-o disperare de neostoit față de propria condiție. Și măcar de-ar fi doar asta… nici vorbă!
Zgomotul mi se derulează apoi în minte la intervale regulate, iar eu ajung uneori într-o asemenea stare de paranoia că nu mai disting între ce e zgomot adevărat, imaginația mea sau doar vis de zgomot. Am ajuns să asociez patul și camera în care dorm cu o stare de alertă și tensiune atât de extreme încât, deși sunt frântă de oboseală toată ziua, gândul că vine noaptea și o iau de la capăt mă îngrozește. Aș trage de zi la infinit. Sunt convinsă că, de multe ori, teroarea face că nici măcar nu mă trezesc zgomote adevărate, ci doar proiecția lor în imaginația mea.
Uneori, coarda atenției este atât de întinsă încât bătăile inimii sunt cele care se aud prea tare (și răsună cu ecou în tot corpul) pentru a fi cu putință somnul. Așa cum bine scria autoarea M. Benjamin., creierul pompează cu furie în timp ce corpul luptă pentru odihnă.
(Asta a fost așa dintotdeauna: de fiecare dată când s-a sforâit în aceeași încăpere cu mine, când cel de lângă mine a mișcat pătura întorcându-se pe partea cealaltă, când călătorul aflat în celălalt pat din cele două supraetajate în care mă aflam s-a întins spre telefon să vadă cât este ceasul. Poate exagerez, nu a fost chiar de fiecare dată așa pentru că am norocul să dorm ceva mai profund când ajung într-un loc nou, când știu că șederea mea acolo este temporară și scurtă, când nu mă simt ca prinsă pe termen lung sau nelimitat în capcana unui dormitor ce mă atacă.)
Așa s-au întâmplat lucrurile până acum, iar eu n-am știut să mă opun furiei sau disperării. Dar iată-mă aici, într-un continuu exercițiu de înțelegere a minții, neputând să mă mut cu perna în altă parte, departe de dormitorul alocat și de colega de cameră care tușește, și încercând să-mi înțeleg mintea și circuitele care se activează odată cu zgomotele.
De unde hiper-vigilența și sensibilitatea extremă față de sunete?
Teoria mea este că tot calvarul somnului furat este rezultatul experiențelor anterioare, a experiențelor traumatice din copilărie și mai ales adolescență, când zgomotele însemnau pericol, însemna că cineva putea intra tunând și fulgerând în camera mea pentru a-și vărsa sacul cu propriile dureri și frustrări în capul meu sub pretextul că… nici nu mai contează, erau doar pretexte.
Se intra mai ales dimineața la 7, când abia adormită de câteva ore, mă aflam în cel mai profund somn și, de obicei, se lua plapuma groasă de pe mine într-o cameră care, sub orice standarde, era cât se poate de friguroasă. Desigur, trebuia să fiu trezită pentru a merge la școală, dar mă întreb dacă nu ar fi fost metode mai umane de a mă trezi.
Câteodată se intra în timpul zilei, la orice oră, ca o vijelie, iar zgomotul tulburător al ușii de la camera mea avea același ecou de minge de foc și gheață care-mi străbate intestinele de jos în sus în nopțile cu zgomot de astăzi.
Au urmat apoi ani și ani de zile în care nu mă mai trezeau părinții, plecasem de-acasă, dar o făcea anxietatea: cu pumni invizibili în stomac și cu o voce internă care luat rapid loc pe tronul conștiinței în primele secunde după trezire și începea să azvârle în mine cu insulte. Ani în care habar n-am avut că tortura psihologică matinală are un nume și că i se poate pune capăt.
Trăiam convinsă că-i vocea conștiinței, instinctul supraviețuirii și vrea să mă convingă să înlătur adicțiile: la fel cum mult timp am crezut că merit mustrările mai degrabă abuzive la care eram supusă în familie pentru că eram rea, mincinoasă, promiscuă, fumez, beau alcool și lipsesc de la școală. Mare mi-a fost mirarea după ce am renunțat la țigări, alcool, droguri, chiar și la zahăr și pâine pentru a constata că vocea călăului de dimineață era tot acolo, găsindu-mi alte pricini, alte motive pentru a nu mă lăsa să dorm.
Sau poate vine din vieți și locuri de care n-am habar. Trecute, uitate, îngropate, ale mele, ale celor de dinaintea mea…
Sau poate nu. Poate că ce-mi pare a fi o greșeală neuronală nu este, pur și simplu, o funcție biologică firească a creierului, menită să protejeze viața umană de animalele prădătoare din junglă.
Sleep Foundation face distincția între aceste două categorii: cei care au un somn ușor și cei cu somn greu (cei demni de invidie, care dorm de poți tăia lemne pe ei). Afirmă că diferența de sensibilitate la stimuli se datorează pragurilor diferite de stimulare care sunt afectate de o serie de factori: etapa somnului, durata de timp pe care am petrecut-o treji, nivelul de stres, anxietate și hipervigilență (iar aici se disting persoane care suferă de stress post-traumatic, cunoscut drept PTSD) și vârsta.
Două categorii de oameni: cei aflați la cuțite sau la cataramă cu somnul
Suntem în total opt femei care urmăm acest curs de budism de patru luni; dintre toate opt, trei avem probleme masive cu somnul datorate zgomotului, iar una prezintă simptome de PTSD, având visuri violente în care vorbește, se agită și lovește în aer fără a-și aminti nimic a doua zi, dar trezindu-se obosită.
Trei dintre participante au parte de somn sănătos și nu se plâng de oboseală decât sporadic, când suișurile și coborâșurile vieții interferează în mod firesc cu mintea din timpul nopții. Despre una dintre ele nu pot trage concluzii categorice. Nu vorbește foarte deschis despre sine, apoi împarte camera cu cea care are somnul agitat, ceea ce inevitabil o trezește și o sperie în timpul nopții.
Pentru că ne cunoaștem destul de intim, pot spune că cele trei cu somn profund sunt oameni care au avut parte de copilării lipsite de traume majore, care au crescut în familii iubitoare și grijulii. Dintre cele patru cu somn sensibil, trei am avut relații cel puțin problematice cu adulții care ne-au crescut și facem parte din categoria de oameni care trag după sine buchete de traume.
Faptul de a locui laolaltă cu mai mulți oameni și de a înțelege cât sunt de comune problemele cu somnul slăbește mult din tragedie. Bineînțeles că mi-aș dori să fac parte din grupul cu somn satisfăcător, dar n-are niciun sens să mă iau la trântă cu inevitabila realitate. Cel mai bun lucru pe care-l pot face e să accept ce nu poți schimba și să lucrez, cu creativitate și răbdare, la ceea ce pot îmbunătăți. Cel puțin, așa susțin budiștii care mă înconjoară.
Câteva studii arată că 62% dintre adulții din întrega lume spun că nu dorm atât de mult pe cât și-ar dori, iar 35% dintre americani au parte de mai puțin decât cele șapte ore minime de somn recomandat pe noapte.
Soluții și propuneri pentru îmbunătățirea somnului, izvorâte din căutări și experimente întinse pe perioade de ani de zile — în episodul următor. 😊