Când ești migrant...

Despre unul dintre cele mai actuale fenomene ale lumii în care trăim, care ne plasează pe toți într-o parte sau în cealaltă. Suntem fie migranți, fie localnici. Alternativ.

Dacă ai fost vreodată migrant venind de pe o scară inferioară în ierarhia țărilor (venind, adică, din est către vest sau din sud către nord) trebuie că sentimentul sufocant de inadecvare față de societatea gazdă îți este familiar. Ajungi la destinație convins că cei de acolo sunt mai buni decât tine și ai tăi, pentru că așa ți s-a spus. Cel mai probabil ai crescut auzind că țara ta nu-i loc de stat, că trebuie să îți iei tălpășița cât mai curând dacă vrei un trai decent și un rost în viață. 

Dacă vii din Mexic sau Guatemala, visul este unul american, dacă vii din Congo, visezi probabil de-o viață la Belgia colonizatoare. Nigerian fiind, tot la America visezi, iar dacă te tragi de pe pământuri algeriene s-ar putea să ai deja pus la punct planul de emigrare în Franța (deși te-ai mulțumi și cu Italia la o adică). Dacă ești român și ai avut motivele tale de emigrare, te afli probabil în Anglia sau Germania, iar dacă te-ai stabilit deja de mult timp, poate ai și uitat cum a fost începutul.

În cartierul de migranți, Rione Sanita, din Napoli (Italia)

Convins fiind că ceea ce cunoaște și ceea ce este nu e suficient, corect, ci denotă lipsă de educație, migrantul care se uită cu aspirație la societatea țării gazdă se confruntă adesea cu o rușine interiorizată. Rușine față de ceea ce este, de manierele sale, de felul său de a fi în lume. Câteodată, de naționalitatea lui. 

Aveam un prieten…

Aveam un prieten cu care călătoream des în destinații vest-europene. El locuia pe atunci în Copenhaga, iar eu în Bruxelles, iar în interacțiunile noastre cu oameni de tot soiul eram adesea întrebați de unde suntem și la fel de des, răspunsurile noastre erau același. „Eu locuiesc în Copenhaga, iar ea în Bruxelles,” venea răspunsul grăbit al prietenului meu. „Dar suntem din România,” lămuream eu, când și când, interlocutorul, mereu contrariată de imprecizia prietenului meu. De ce nu dădea răspunsul complet? Nici măcar pe cel corect, din moment ce nu unde locuiam atunci era întrebarea.

De curând, ascultând discursul scriitoarei Taiye Selasi, mi-am dat seama, că întrebarea în sine este viciată. Că nu ar trebui să întrebăm niciodată „de unde ești” pentru că întrebarea poartă în ea o dorință subconștientă de stabilire a ierarhiilor între cel care întreabă și cel care răspunde. Întrebarea urmărește să pună etichetele asociate țării respective. Fă un exercițiu de sinceritate și spune care-i primul lucru care îți trece prin cap când cineva îți spune că e din Republica Moldova (sărăcie?). Dar din Columbia (narcos?). Din Suedia (civilizație?). India (sărăcie din nou?). 

Închipuie-ți acum că acestea sunt etichetele pe care le pui unui om în decursul primei voastre interacțiuni. Deja subconștientul a făcut măsurătoarea și l-a plasat deasupra ta (dacă tu ești român, iar el american, neamț, englez) sau sub tine (dacă tu ești român, iar el, indian, somalez, afgan). „Întreabă-mă, mai bine, unde mă simt acasă”, sugerează scriitoarea originară din Ghana, care se simte acasă și în Accra și în New York și în Roma.

Altădată, mă plimbam cu un alt prieten latino-american pe străzi madrilene, iar strada fiind liberă de mașini, ignor culoarea roșie a semaforului și trec, așa cum îmi stă în fire. Stai!, mă oprește el rușinat. Nu speriat, că doar nici nu se auzea vreun motor, ci rușinat de părerea celor din jur. Aaa, și tu ești sălbatică, îmi spune apoi aproape ușurat, în tonul lui simțindu-se complicitatea. Adică și eu eram sălbatică, ca și el, ca și cei din țara lui. Nu eram „europeană adevărată, civilizată”, care respectă regulile, iar lui i se confirma ideea formată după discuții cu alți migranți din Madrid despre români: că românii sunt mai mult ca latino-americanii decât ca europenii. 

Migrantul resimte inadecvarea în felul în care vorbește, ce vorbește, cum mănâncă, cum se poartă, cum este tratat. În încercările de suprimare a accentului (rar întâlnite la francezii vorbitori de engleză, de exemplu) se simte disperarea migrantului de a aparține cât mai degrabă societății „superioare”. 

Centrul de integrare a migranților în Stockholm (Suedia)

Rasismul lingvistic și inadecvarea

Cândva, rasismul lingvistic instituționalizat era o practică incontestabilă în țările aflate sus pe scara ierarhiei. Gloria Anzaldúa, poetă și scriitoare chicană (chicano este, pe scurt, un american de origine mexicană) povestește despre copilăria ei (copil de părinți mexicani migranți a cărui primă limbă este spaniola) petrecută într-o școală americană:

Îmi amintesc că m-au prins vorbind spaniolă în pauză, ceea ce mi-a adus trei lovituri cu rigla peste degete. Îmi amintesc că m-au trimis la colț pentru că i-am „răspuns” profesoarei când tot ce încercam să fac era să o învăț să-mi pronunțe numele. <<Dacă vrei să fii americancă, vorbește engleza. Dacă nu-ți place, întoarce-te în Mexic, unde îți este locul>>.

„Vreau să vorbești engleză. Ca să-ți găsești un loc de muncă ca lumea trebuie să vorbești engleza bine. La ce-i bună toată educația dacă tu în continuare vorbești engleză cu accent.”, îmi spunea mama, rușinată că vorbeam engleza ca o mexicancă. La Universitatea Pan Americană, mie și tuturor studenților chicano, ni se cerea să asistăm la două ore de engleză vorbită. Scopul: să termine cu accentul nostru.

Atacul asupra formei de expresie a unei persoane cu intenția de a o cenzura reprezintă o violare a Primului Amendament. Anglofonul cu față de inocent ne-a smuls limba. Limbile sălbatice nu pot fi domesticite, ci doar tăiate” („Borderlands/La frontera. La nueva mestiza”, Gloria Anzaldúa). 

În continuare, diferitele accente englezești nu răsună la fel în toate urechile. „Atunci când europenii vorbesc engleza, cu accent franțuzesc, german sau italian, sunt considerați simpatici, chiar sofisticați, stilați și așa mai departe. Dar când este vorba asiatici, africani, migranți din Orientul Mijlociu, engleza lor este considerată greu de înțeles și neplăcută,” spune sociolingvistul Sender Dovchin de la Universitatea Curtin din Perth, Australia, pentru BBC.

Ea româncă, el belgian

Erau momente în care mă simțeam mică. Ignorantă. Mai ales atunci când am cunoscut-o pe mama lui, o femeie deosebit de elegantă, proprietara unui apartament ca-n filme din mijlocul Bruxelles-ului. O femeie amabilă și ospitalieră, a cărei prezență, însă, îmi amintea constant că eu și prietenul meu veneam din lumi diferite. De fapt, asta am simțit adesea în anul petrecut în capitala europeană, pe stradă, la mese, la petreceri… o senzație de micime și-o rușine că mă aflu acolo. 

În Belgia, însă, nu m-am simțit nici pe departe, niciodată, la fel atât de rău ca atunci când am călătorit în Copenhaga, la birourile companiei pentru care făceam freelancing. Nici măcar acum, șase ani mai târziu, nu-mi pot explica cum se cade de ce prezența mea în clădirea aceea de birouri, de pe o stradă cu nume de dragoste (Løvstræde) mă sufoca în așa măsură încât aproape că-mi ținea respirația, iar de mers la toaletă nici nu putea fi vorba. 

Poate răspunzător era imaginarul meu de tânăr provincial, îmbibat cu note admirative până la evlavie față de societățile nordice, populate de capete blonde cu fețe albe. Sau poate atmosfera de amabilitate glacială, chipurile imuabile pe care nu puteam citi niciun gând sau emoție. Poate vocabularul meu englezesc limitat sau fluența îndoielnică. Poate un sentiment de incompetență socială și profesională. Cel mai probabil, toate la un loc.

Ca să înțelegi mai bine migrația:

---

De ascultat

• Maria Inojosa este una dintre jurnalistele mele preferate. Americană de origine mexicană, câștigătoare Pulizer, scrie de o viață despre migrația latino-americană în America și produce emisiunea Latinousa, de la care recomand investigațiile Moving Border (despre refugiații blocați la granița nordică a Statelor Unite în timpul administrației Trump) și She migrates (despre fetele și femeile din America Centrală în drumul lor spre nord)

  

  Credit: Isabel Mateos via latinousa.org

• Podcastul On Spec reprezintă o echipă de jurnaliști din toată lumea, produce jurnalism documentar și spune povești din Brazilia până în Franța sau Zambia. Le recomand pe: 

  • cea despre migrația pe Mediterană, activiștii și spionii care fac traversarea mării de către migranți încă și mai periculoasă decât este. O poți asculta pe Spotify, Apple Podcasts sau online. 

  • despre orașul francez Calais și zidul care se vrea construit acolo pentru a împiedica imigranții să treacă Canalul Englez pentru a ajunge în Marea Britanie. Pe Spotify, Apple Podcasts sau online.

De citit

• Nimeni nu spune mai bine poveștile emigranților români decât Teleleu, cuplul care, în 2013, a renunțat la garsoniera închiriată în București pentru a se muta într-o rulotă cu care se plimbă și documentează cum trăiește diaspora română în Europa.

• Reportajul pe care l-am publicat în 2020, cu lecțiile de viață învățate pe parcursul celor trei săptămâni petrecute sub același acoperiș cu opt migranți venezueleni în Cartagena, Columbia.

• Romanul Americana, de Chimamanda Ngozi Adichie, scrisoarea de origine nigeriană, cetățean american, și un fenomen literar internațional al zilelor noastre. O să o tot recomand. Am descoperit-o anul acesta și îi citesc cărțile cu încetinitorul ca să mă bucur cât mai mult de ele.

  

  Chimamanda Ngozi Adichie, 2012 © Commonwealth Foundation/Colin Patterson

De văzut

• Dirty Pretty Things, un film pe cât de bine făcut (în 2002) pe atât de greu emoțional, care prezintă realitatea dură a multor imigranți non-UE în Marea Britanie și valoarea pe care o poate căpăta un pașaport.

• TedTalk-ul scriitoarei Taiye Selasi, despre care am vorbit mai sus